„Înaltpreasfinția Voastră, nu mai sunteți «venetic», cum, cu smerenie, spuneți, ci sunteți de al nostru. Sunteți al Bucovinei! Sunteți Părintele Pimen Suceveanul!”

Este dificil să sintetizezi în câteva minute cei 90 de ani de viață ai Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Pimen. Acești ani poartă cu ei bucurii și întristări, lumini și răstigniri, fapte îndeobște cunoscute și cele de taină, care nu se știu decât în vistieria inimii și în cărțile lui Dumnezeu. Nu-mi propun, așadar, o reconstituire biografică deplină și în amănunt. Ci, deodată cu jaloanele principale ale vieții, doresc, cu îngăduința dumneavoastră, să amintesc măcar câteva chipuri de oameni care au marcat, întru luminoasă devenire, drumul Părintelui nostru Arhiepiscop Pimen.

Înaltpreasfințiile Voastre,

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,

Cuvioase Maici,

Distinse oficialități,

Onorat auditoriu,

Este dificil să sintetizezi în câteva minute cei 90 de ani de viață ai Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Pimen. Acești ani poartă cu ei bucurii și întristări, lumini și răstigniri, fapte îndeobște cunoscute și cele de taină, care nu se știu decât în vistieria inimii și în cărțile lui Dumnezeu. Nu-mi propun, așadar, o reconstituire biografică deplină și în amănunt. Ci, deodată cu jaloanele principale ale vieții, doresc, cu îngăduința dumneavoastră, să amintesc măcar câteva chipuri de oameni care au marcat, întru luminoasă devenire, drumul Părintelui nostru Arhiepiscop Pimen.

25 august 1929 - o zi de duminică. Atunci, în satul Herăști, din Comuna Grebănu, județul Buzău, nașterea pruncului Vasile a adus bucurie multă părinților săi, Mihai și Maria Zainea. Doi oameni gospodari, cuminți și evlavioși, iubitori de Dumnezeu, de tradiție și de muncă, așa precum erau toți oamenii din nu prea marele sat al copilăriei Înaltpreasfințitului Pimen. De la oamenii locului - și în primul rând de la părinții săi - a învățat pruncul Vasile dragostea de muncă, aplecarea față de cel în nevoie și iubirea de țară. Sentimentele acestea au fost potențate și de experiența din cele 7 clase ale școlii primare urmate tot în acest sat. Înaltpreasfințitul își aduce deseori aminte cu bucurie de învățătorii Ioana și Ion Dumitrașcu, de lecțiile de citire din clasa a II-a - în care opt erau cu conținut istoric - de grupurile de elevi care cercetau și ajutau pe bătrânii satului, de jocurile care imitau pe cele al copilăriei lui Ştefan cel Mare. La fel, despre ceremoniile de la Ziua Eroilor și de cântecele patriotice intonate la 10 mai. Oamenii trăiau atunci într-un duh al cinstei și onoarei, al respectului față de cei de dinainte și al datoriei împlinite cu prisosință în viața lor.

Ascultând de recomandarea înțeleaptă a tatălui său, tânărul Vasile va urma apoi cursurile Liceului Teoretic de la Râmnicu-Sărat, absolvit în 1948. Au fost ani de studiu intens, într-un mediu cu o seriozitate și disciplină astăzi ceva mai greu de întâlnit. Pe lângă alți dascăli, Petru Lupășteanu, profesor de limba franceză, este cel care l-a inițiat pe tânărul Vasile pentru a deprinde tainele acestei limbi, din care Înaltpreasfințitul chiar a tradus mai apoi câteva pagini bune de literatură duhovnicească.

Inspirat de lucrarea Îndrumarea vieții scrisă de părintele Nicodim Sachelarie și în urma unei corespondențe epistolare cu dânsul, adolescentul de acum Vasile Zainea va intra la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamț. În ultimul an de seminar, la 10 martie 1951, el va primi și călugăria, cu numele de Pimen, nume cu rezonanță aproape profetică, însemnând „păstor”, „povățuitor”. La Neamț, părintele Pimen a cunoscut oameni vrednici. Nu mai amintesc de marii părinți arhierei care activau ca profesori sau rezidau la mănăstire, ci numai de câțiva părinți duhovnicești ai lavrei ștefaniene: starețul Melchisedec Dumitriu, cel preocupat mult de cumințenia viețuitorilor tineri, monahul Filaret Dutcovici, cel postitor, nașul de călugărie al Părintelui Arhiepiscop Pimen, apoi părintele Ermoghen, bucătarul ostenitor și iubitor de tăcere, părintele Gudiil, portarul și Agaton, responsabilul cu camerele, cei nelipsiți de la slujba de la miezul nopții. Și alții, și alții... Chipuri de lumină care se așezau, cuminte, în sufletul tânărului părinte Pimen și care îi vor călăuzi, tainic, pașii.

După un an de ucenicie la atelierul de ceramică de la Mănăstirea Curtea de Argeș, în 1953 părintele Pimen intra ca student la Institutul Teologic din București. Era perioada când activau marii profesori de teologie precum Ioan Gh. Coman, Teodor M. Popescu, Dumitru Stăniloae, Dumitru Fecioru sau Vladimir Prelipcean. Despre fiecare Înaltpreasfințitul ne-a vorbit în dese rânduri, cu multă recunoștință și admirație.

Proaspăt licențiat în 1957, cu o teză despre Fericitul Augustin, părintele Pimen va fi numit egumen și în scurt timp stareț al mănăstirii Putna. Venea acum în Bucovina lui Ștefan cel Mare, după ce, copil fiind la păscut vitele, privea cei șapte munți ai Vrâncioaiei și se gândea cum și când va ajunge să se închine la mormântul lui Ștefan. Aici va fi martor al Decretului 410 din 1959, când cei mai mulți călugări și călugărițe au fost izgoniți din mănăstiri. Putna a rămas cu cinci părinți, dintre care patru erau bătrâni; cu ei, părintele stareț Pimen Zainea, ajutat și de oameni cumsecade din sat, a ținut totuși mănăstirea deschisă. Putna, aflată în zonă de frontieră și cercetată de mulți străini, era și atent supravegheată. Nedând curs solicitărilor securității de a oferi informații care ar fi putut periclita viața unor oameni care nu aveau altă vină decât aceea de a-și fi iubit țara, starețul Pimen a devenit incomod. Presat, mitropolitul de atunci, Iustin Moisescu, va fi nevoit să-l mute în 1961, pentru un an, la mănăstirea Văratec. Deși avea un statut asemănător omului cu domiciliul forțat, ieromonahul Pimen s-a folosit mult duhovnicește și în această perioadă, mai ales de maicile bătrâne ale Văratecului, precum, mai apoi, de credincioșii onești și curați de la Parohia Durău pe care a suplinit-o ca preot slujitor timp de doi ani.

Dezghețul politic din 1964, precum și valul de turiști din vestul Europei care vizitau Putna, au determinat autoritățile să aprobe revenirea la Putna a părintelui Pimen Zainea. 10 ani, din `64 până în 1974, a activat aici ca ghid, această perioadă fiind, după spusele Înaltpreasfinției Sale, cea mai frumoasă perioadă din viața sa. Dimpreună cu părintele stareț de atunci, Gherasim Cucoșel, și cu părintele Iachint Unciuleac, au format o triadă de împreună lucrare ostenitoare, dar de bucurie aducătoare. Aici a participat la serbările din 1966, la împlinirea a 500 de ani de la punerea temeliei mănăstirii, a fost martor la amplele lucrări de renovare și de săpături arheologice, a primit oameni de stat cu greutate decizională; dar bucuria cea mai mare i-au adus-o elevii și studenții, cu profesorii lor. Pentru ei recita Doina lui Mihai Eminescu, lor le vorbea despre scrisul frumos, curat, îngrijit, cu pană de gâscă dar cu idei de aur (față de multe scrisuri cu condei de aur dar cu idei de gâscă); în prezența sufletelor nevinovate de copii se entuziasma auzind din gura lor poezia Mama lui Ștefan cel Mare sau un Tatăl nostru rostit în genunchi de copii care primeau oficial educație ateistă, dar erau învățați acasă de mama și bunica să-și facă, evlavios, semnul crucii. În fața sutelor de pelerini, vocea părintelui Pimen vibra la bustul lui Eminescu, la clopotul Buga sau la harta Moldovei cu granița pe Nistru, nu pe Prut, cum o stabilise, din păcate, „prietenul” de la Răsărit. Toate în vremuri în care ochiul atent al celor de sus mai întâlnea și oameni care aveau, în adânc de suflet, fibră de român, netrădător de țară și de frate.

Au urmat apoi, alte ascultări: stareț la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, cu un stagiu de pregătire în Germania, o ședere de aproape trei luni în Statele Unite ale Americii pentru a ajuta la mersul bun al Episcopiei de acolo și de câteva luni la Așezământul românesc din Ierusalim. 4 ani a fost apoi, exarh, adică responsabil cu viața mănăstirească din județele mitropoliei: Iași, Suceava, Botoșani și Neamț.

În ianuarie 1982 a fost ales episcop vicar al Mitropoliei Moldovei și Sucevei, la recomandarea mitropolitului de atunci, Teoctist Arăpașu. La hramul Mănăstirii Sfântul Ioan, 24 iunie, același an, a fost hirotonit (consacrat) arhiereu. La slujbă asistau doi mari patriarhi: Iustin al României și Diodor al Ierusalimului, acesta din urmă rămânând uimit de evlavia credincioșilor români care umpleau curtea mănăstirii și care nu puteau fi mișcați din loc nici chiar de o ploaie cu găleata. Părinții patriarhi Iustin și Teoctist au fost și sunt adevărate icoane pentru Înaltpreasfințitul Părinte Pimen. Le-a fost ascultător, le-a înțeles lucrarea din timpuri nefavorabile Bisericii, a învățat de la ei arta păstoririi, vorba domoală, cuvântul dres cu sare, grija față de valorile de patrimoniu. Și ei i-au acordat Înaltpreasfințitului încredere deplină, ca răspuns la fidelitate sinceră.

Reînființarea Arhiepiscopiei istorice a Sucevei și Rădăuților a adus la cârma ei, în primăvara lui 1991, pe cine altcineva mai potrivit decât pe Preasfințitul, de acum Înaltpreasfințitul, Pimen Suceveanul. Nu ne-ar ajunge timpul acestei întâlniri pentru a vorbi despre lucrarea de 30 de ani din Bucovina a Înaltpreasfinției Sale. Cei mai de aproape o cunosc, cei răuvoitori o subestimează. Ostenitorii apropiați văd însă în ea cea mai bună predică, fără cuvinte, ci doar din exemplu. Biserici ridicate, mănăstiri reînființate, așezăminte pentru săraci, bătrâni și copii, grija pentru cei din Basarabia și Bucovina, casele și ajutoarele materiale pentru sinistrați, audiențele neprotocolare, pagini de zidire sufletească, purtare călugărească și dragoste părintească, răbdătoare și iertătoare.

Dacă toate acestea i-au adus, e adevărat, și bucurii, aniversarea celor 90 de ani nu poate ascunde mâhnirea Înaltpreasfințitului de a nu fi fost înțeles în ceea ce privește lupta lui pentru redobândirea Fondului Bisericesc. Nu din capriciu personal, sau din interes pecuniar, s-a zbătut Înaltpreasfinția Sa. Ci din datoria față de un bun al Bisericii, și din grija pentru întreținerea valorilor de patrimoniu. Ce ar mai fi trebuit să facă pentru a demonstra că nu pentru el, ci pentru Bucovina, pentru frumusețile ei și pentru oamenii ei, Înaltpreasfințitul Părinte Pimen și-a dorit să administreze Biserica această zestre, care se pierde pentru interese câteodată obscure și nedrepte? Cine îi va șterge lacrima deznădejdii? Și cine îi va mângâia, printr-un act de dreptate recuperatorie, bătrânețile încărunțite?

Înaltpreasfinția Voastră, dacă unii, mai mici sau mai mari, v-au trădat, oamenii simpli din Bucovina, credincioșii harnici și darnici, v-au întinerit, v-au ținut activ și v-au determinat să nu renunțați. Pe el, pe acest popor bucovinean l-ați slujit. În numele lor, vă mulțumim și vă sărutăm mâna. Vă prețuim așa cum și Înaltpreasfinția Voastră i-ați prețuit pe oamenii care v-au marcat viața. Pentru că ne-ați învățat că, înainte de a fi preot sau protopop, stareț sau episcop, sau om al cetății, se cade să fim oameni. Că omenia este mai mare decât rangul. Și că micimea de suflet rușinează  pe cei puternici.

Înaltpreasfinția Voastră, acum aproape trei decenii, fiind instalat Arhiepiscop, spuneați: „M-am întors acasă”. Nu mai sunteți „venetic”, cum, cu smerenie, spuneți, ci sunteți de al nostru. Sunteți al Bucovinei! Sunteți Părintele Pimen Suceveanul! Ați slujit Bucovina și Bucovina se mândrește cu un astfel de părinte. Și-I este recunoscătoare lui Dumnezeu că v-a rânduit aici, icoană de cinste a Bucovinei de ieri, de azi și de mâine.

Vă mulțumesc!

(Cuvânt rostit de Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, în cadrul evenimentului aniversar „Biserica în Bucovina. Un destin - IPS Pimen Suceveanul”, Suceava, 23 august 2019, Muzeul Bucovinei)

 

De la același autor

Ultimele din categorie