Mitropolitul Iosif cel Sfânt al Moldovei, aşa cum l-a numit poporul, a fost personalitatea providenţială în multe dintre domeniile vieţii religioase şi sociale ale ţării noastre. Bunătatea sa a rămas cunoscută peste veacuri – sute de orfani de război, zeci de elevi şi studenţi învăţând şi ajungând mari oameni, cu sprijin din veniturile Mitropolitului Iosif.

Dar, dacă despre bunătatea lui s-a scris destul, o latură mai puţin accentuată o reprezintă demnitatea şi dreptatea marelui ierarh. Ca să ne putem da seama de aceste calităţi, sunt grăitoare câteva rânduri dintr-o scrisoare a sa, din vremea stăreţiei la mănăstirea Sărindar, din Bucureşti. Pe atunci, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, a avut loc secularizarea averilor mănăstireşti şi trecerea bunurilor în proprietatea statului. Au fost întocmite comisii alcătuite din reprezentanţi ai Bisericii, alături de marii boieri ai ţării. Pentru încheierea proceselor verbale prevăzute pentru mănăstirile din zona Bucureştiului a fost desemnat Arhimandritul Iosif Naniescu.

Văzând tinereţea monahului, boierii au vrut să profite şi să împartă între ei unele bunuri ale mănăstirilor. Iată cum îşi amintea arhimandritul Iosif evenimentul de la mănăstirea Văcăreşti: „Făceam parte din comisia de secularizare a mănăstirii Văcăreşti. Şi, la inventarierea zestrei, rând pe rând membrii comisiei căutau să se înzestreze cu ceva. De se scotea un serviciu de aur pentru lichior, ceai sau vin, numai ce auzeai: la acesta eu am evlavie, la celălalt îşi arăta evlavia altul şi, aşa, fiecare ajunsese cu evlavie pentru cele mai scumpe odoare din această mănăstire. Văzând acest jaf al evlavioşilor, mă scol şi plec indignat, spunându-le: Domnilor, între atâţia evlavioşi câţi sunteţi aicea, numai eu am rămas un neevlavios, care nu mai poate sta cu dumneavoastră! Şi, aşa am plecat adânc întristat şi amărât de jaful evlavioşilor…!”.