Cărţile Sfinţilor Părinţi, mai mult încă acele pentru adevărata ascultare şi pentru trezvia minţii şi tăcere, pentru luarea aminte încă şi rugăciunea cea de minte, adică cu mintea în inimă săvârşită, unuia singur numai, cinului monahal, sunt cuviincioase, dar nu îndeobşte tuturor creştinilor. De aceea, purtătorii de Dumnezeu părinţi, ce învaţă această rugăciune, zic a fi începutul şi temelia ei neclintită adevărata ascultare, iară din ea se naşte adevărata smerenie, iară smerenia îl păzeşte pe acel ce lucrează întru dânsa de toate ispitele ce le urmează neascultătorilor. Şi cum le va fi cu putinţă oamenilor mireni (fără de ascultare, din însăşi citire), după voia lor, cărora încă şi ispita le va urma, un asemenea lucru straşnic şi îngrozitor, adică la o asemenea rugăciune, fără nici o povăţuire să se nevoiască şi să se îndepărteze de multele chipuri şi multele feluri de ispite vrăjmaşe, asupra rugăciunii acesteia şi a sihaștrilor ei cu multă viclenie îndreptate?

Atât de îngrozitor este acest lucru, adică rugăciunea minţii, încât şi adevăraţii ascultători, cei ce voinţa sa şi chibzuinţă înaintea părinţilor lor, adevăraţi şi preaiscusiţi povăţuitori ai lucrării acestei rugăciuni, ce nu numai şi le-au tăiat, ci şi cu desăvârşire le-au răpus, de-a pururea în frică şi în cutremur sunt, temându-se şi cutremurându-se, ca să nu pătimească în această rugăciune o oarecare ispită, cu toate că şi de Dumnezeu sunt întotdeauna păziţi pentru adevărata lor smerenie, pe care, cu darul lui Dumnezeu, prin ascultarea lor au dobândit-o. Rugăciunea aceasta se numeşte de către sfinţi arta artelor, şi cine este în stare, pe ea fără meşter, adică fără de un iscuşit povăţuitor, să o înveţe?

(Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 71)