Rugăciunea e o creaţie infinită, arta supremă. Mereu şi mereu, simţim o năvală înfocată spre Dumnezeu urmată numai de o cădere din lumina Sa. Iarăşi şi iarăşi, devenim conştienţi de neputinţa minţii de a se ridica spre El. Sunt clipe în care ne simţim la marginea nebuniei. „Ne-ai dat porunca de a iubi, dar nu se află în mine puterea de iubi. Vino şi săvârşeşte în mine tot ceea ce ai poruncit, căci poruncile Tale covârşesc puterile mele. Mintea mea e prea slabă ca să Te înţeleagă pe Tine. Duhul meu nu poate vedea tainele voii Tale. Zilele mele trec în nesfârşită dezbinare. Sunt chinuit de teama de a Te pierde din pricina gândurilor rele din inima mea. Uneori rugăciunea pare să slăbească, şi atunci strigăm: „Doamne, să-mi ajuţi mie, grăbeşte-Te!” (Ps. 69, 1). Iar dacă nu lăsăm din mână poala veşmântului Său, ajutorul va veni. Este vital să locuim în rugăciune spre a contracara influenţa distructivă şi persistentă a lumii exterioare.

Rugăciunea nu va întârzia să facă din nou vie în noi suflarea dumnezeiască pe care Dumnezeu a suflat-o în nările lui Adam şi în virtutea căreia Adam „s-a făcut suflet viu” (Facere 2, 7). Atunci mintea noastră renăscută se va minuna de înalta taină a fiinţei, şi inimile noastre se vor face ecoul laudelor înălţate de psalmist lucrurilor minunate ale Domnului. Vom înţelege sensul cuvintelor lui Hristos: „Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug s-o aibă” (Ioan 10, 10).

(Arhim. Sofronie Saharov, Rugăciunea, experiența Vieții Veșnice, Editura Deisis, p. 74-75)