Canonul 15 de la Sinodul I-II din Constantinopol de la anul 861

Cazurile de indisciplină erau frecvente în trecut, iar acuzele aduse episcopilor pe nedrept - așijderea. Adesea, unii preoţi şi toţi cei dimpreună cu ei (inclusiv mirenii) acuzau pe nedrept pe episcopii lor de faptul că se îndepărtau de dreapta credinţă şi nu săvârşeau dreptatea, urmărind prin aceste acuze ruperea comuniunii cu episcopul lor şi încetarea pomenirii numelui acestuia după rânduielile hotărâte la slujbele bisericeşti. Toate acestea conduceau, în cele din urmă, la schismă şi la dezbinarea Bisericii lui Hristos.

Sinodul I-II din Constantinopol din anul 861 păstrează cu sfinţenie ceea ce s-a stabilit anterior de către Biserică, în privinţa disciplinei bisericeşti. Acest sinod a reglementat, printre alte, probleme de ordin canonic şi bisericesc, şi pe cea a relaţiei dintre cler şi mireni cu episcopul eparhiot (canonul 13), a relaţiei dintre un episcop cu mitropolitul său (canonul 14) şi, nu în ultimul rând, a relaţiei dintre un mitropolit, episcop, preot, diacon cu patriarhul (canonul 15). Tradiţia canonică cuprinde numeroase canoane (31. 55 ap.; 6 sin. II ec.; 3 sin. III ec.; 18 sin. IV ec.; 31, 34 Trul.; 6 Gang.; 14 Sard.; 5 Antioh.; 10, 11, 62 Cartag.; 13, 14, 15 sin. I-II C-pol 861) ce reglementează aceste raporturi de ascultare canonică.

Prin urmare, cazurile de indisciplină erau frecvente în trecut, iar acuzele aduse episcopilor pe nedrept - așijderea. Adesea, unii preoţi şi toţi cei dimpreună cu ei (inclusiv mirenii) acuzau pe nedrept pe episcopii lor de faptul că se îndepărtau de dreapta credinţă şi nu săvârşeau dreptatea, urmărind prin aceste acuze ruperea comuniunii cu episcopul lor şi încetarea pomenirii numelui acestuia după rânduielile hotărâte la slujbele bisericeşti. Toate acestea conduceau, în cele din urmă, la schismă şi la dezbinarea Bisericii lui Hristos. Canonul 31 apostolic pedepseşte schisma cu caterisirea pentru clerici şi afurisirea pentru mireni, dar – după cum spune şi canonul – „acestea să se facă numai după una şi a doua şi a treia stăruinţă (poftire la ordine) din partea episcopului”.

Alţii, dimpotrivă, văzând că nu-i pot acuza de erezie, cu vicleşug, îi acuzau de săvârşirea unor păcate, fără însă să aştepte dovedirea acestora, rupând imediat comuniunea cu acesta şi încetând pomenirea numelui la slujbele bisericeşti. În acest sens, canonul 13 I-II Constantinopol 861 a hotărât că „dacă de acum înainte vreun presbiter sau diacon va osândi pe episcopul său pentru oarecare vinovăţie, înainte de sinodiceasca judecată şi cercetare şi de osândirea lui desăvârşită ar îndrăzni să se depărteze de la comuniunea cu acela şi numele lui nu-1 va pomeni la sfintele rugăciuni ale liturghiilor, precum s-a predanisit Bisericii, acela să se supună caterisirii şi să se lipsească de toată demnitatea ierahicească”. Deci, canonul acesta pedepseşte cu caterisirea şi pierderea demnităţii clericale pe preotul şi diaconul care îndrăznesc să rupă comuniunea şi să nu pomenească numele lui la sfintele slujbe înainte de cercetare, judecare şi publicarea sentinţei definitive de către organismul de judecată bisericească. Unul ca acesta, subliniază canonul, „nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei, nici de numele de presbiter”. Canonul concluzionează că cei care îi vor urma „de vor fi dintre cei ierosiţi, şi ei să cadă din demnitatea lor; iar de vor fi monahi sau mireni, desăvârşit să se afurisească din Biserică, până când, desfăcând legătura cu schismaticii, se vor întoarce la episcopul lor propriu”.

Canonul 14 priveşte raportul dintre episcop şi mitropolitul său, primul pedepsindu-se cu caterisirea dacă, sub pretextul unei acuze la adresa mitropolitului înainte de cercetare, judecare şi publicarea sentinţei definitive de către organismul de judecată bisericească, rupe comuniunea cu episcopul său şi încetează a pomeni numelui acestuia după rânduielile hotărâte la slujbele divine.

Canonul 15 completează canoanele precedente 13 şi 14 cu raportul de ascultare dintre mitropoliţi, episcopi, preoţi şi ceilalţi clerici cu patriarhul lor. Astfel, canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol de la anul 861 trebuie interpretat în contextul mai larg şi anume cel al raportului de ascultare canonică. Acesta prevede că toate cele trei canoane (13-15) se aplică numai celor „ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii” pentru anumite acuze nedovedite.

Totuşi, canonul 15 reglementează şi situaţia în care se poate rupe comuniunea şi pomenirea la slujbele bisericeşti, dar într-o prezentare expressis verbis. Astfel, canonul precizează că: „cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi, fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cei ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi”. În comentariul său, canonistul Nicodim Milaş, pentru a-şi valida interpretarea, aduce şi un exemplu din Biserica Rusă prin citarea Arhimandritului Ioan care, ţinând cont de contextul istoric din Biserica sa, cu condescendenţă şi cu observarea strictă a doctrinei canonice, reliefează că, la interpretarea acestui canon, un preot nu va cădea sub incidenţa canoanelor atunci când rupe comuniunea cu episcopul locului, dar acest lucru se concretizează numai în condiţii stricte, şi anume atunci când acel episcop propovăduieşte o învăţătură străină de învăţătura Bisericii Ortodoxe şi care a fost condamnată în mod solemn de către Biserica Ortodoxă şi dacă o propovăduieşte expres şi în public în biserică, cu intenţia clară de a vătăma învăţătura Bisericii Ortodoxe şi de a susţine respectiva erezie.

De menţionat este şi faptul că unul dintre principiile canonice fundamentale de organizare a Bisericii Ortodoxe este principiul sinodalităţii, conform căruia conducerea Bisericii se exercită în mod colegial, colectiv şi nu individual; prin urmare, organismul superior de conducere este sinodul. Acest principiu a contribuit în mod efectiv la afirmarea şi menţinerea unităţii în diversitate a Ortodoxiei.

Sinodalitatea în Biserica Ortodoxă este expres prevăzută în canonul 34 apostolic: „Se cuvine ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie, şi nimic mai important să nu facă fară încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai cele ce privesc parohia (eparhia) sa şi satele din cuprinsul ei. Dar nici acela sa nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va slăvi Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”. Acest canon statuează organizarea ierarhic-sinodală la nivel local, chiar dacă nu foloseşte termenul de „sinod”, dar în acelaşi timp prevede şi modalitatea în care se manifestă sinodalitatea, prin buna înţelegere şi, implicit, scopul acesteia, cu adevărat o doxologie şi anume: Dumnezeu se măreşte, prin Hristos în Duhul Sfânt.

Un alt principiu fundamental este principiul ierarhic, conform căruia conducerea Bisericii se realizează după rânduiala pe care ierarhia bisericească de instituire divină (diacon, preot, episcop) o imprimă vieţii bisericeşti. Acest principiu se aplică la raporturile dintre slujitorii de instituire divină, la raporturile dintre organismele de conducere ale Bisericii şi la raporturile dintre unităţile bisericeşti.

Ascultarea canonică este expresia principiului ierarhic. Prin aceasta se înţelege subordonarea treptelor inferioare faţă de cele superioare, ascultarea credincioşilor faţă de ierarhie, a ierarhilor faţă de sinoade etc. Pe de o parte, ascultarea se concretizează prin îndeplinirea îndatoririlor ce decurg din starea harică, a dispoziţiilor organismelor superioare cu conştiinciozitate şi responsabilitate. Pe de altă parte, concret, diaconul şi preotul îşi arată supunerea faţă de episcop, prin pomenirea numelui său în cadrul slujbelor divine, rugându-se pentru el. La fel face episcopul faţă de mitropolit ş.a.m.d. Aşadar, fiecare pomeneşte numele întâistătătorului.

Aşadar, nepomenirea numelui este dovadă de neascultare canonică, de rupere a comuniunii şi schismă.

De la același autor

Ultimele din categorie