Un elogiu al păcii şi iubirii în Biserică: Omilia I a Sfântului Grigorie Palama

Cel care nu este văzător al luminii, şi nu are experienţa harului ar trebui să se reţină să-şi aroge dreptul de a dezbate teologic. Iar dacă situaţia impune această dezbatere, unul ca acesta ar trebui să se conducă exclusiv după exemplul Părinţilor. În cazul nostru, Sfântul Grigorie Palama a ales zăbovirea îndelungată în isihie şi asceză, iar intrarea în lunga dispută cu antisihaştii s-a făcut cu o oarecare reţinere şi cu raportarea continuă la dorul întoarcerii în isihie. 

Orice demers şi poziţionare care are loc în coordonatele vieţii ecleziale nu se poate dispensa de apelul neîncetat la experienţa Părinţilor. Viaţa în Biserica Ortodoxă este o continuă gustare din ceea ce Părinţii au trăit, învăţat şi transmis. Grija deosebită pentru exprimarea clară şi neechivocă a adevărurilor de credinţă a fost şi rămâne în continuare una din constantele acestei experienţe. Biserica este comunitate de viaţă, care se dezvoltă organic, oferind posibilitatea împreună-gustării de harul pe care Dumnezeu îl împărtăşeşte nemijlocit credincioşilor aflaţi în starea de posibilitate de primire a acestui har.

 “Cadrul” în care se realizează atât exprimarea adevărurilor de credinţă, cât şi împreună gustarea de harul necreat, este unul imprimat de unitate, comuniune şi iubire. Iubirea îi potenţează pe cei credincioşi să asume integral relaţia cu ceilalţi în sânul Bisericii.

 

             Revoltă şi orgoliu

            O analiză a Omiliei I[1], rostită de Sfântul Grigorie Palama într-un context nu foarte favorabil manifestării iubirii şi comuniunii ecleziale[2] scoate în evidenţă atitudinea smerită a ierarhului Tesalonicului. Într-un oraş măcinat de lupte politice şi de interese fără prea multă miză “duhovnicească”, Sfântul Grigorie are tăria să facă un apel la pace, la îngăduinţă şi la iertare, apel care constituie de fapt prima lui intervenţie publică în calitate de ierarh al unui oraş care a refuzat să-i recunoască autoritatea. Conform unei logici omeneşti primare, ar fi fost îndreptăţit să îi mustre mult mai aspru pe cei care i-au împiedicat ani de-a rândul preluarea scaunului arhieresc. I-ar fi putut îndepărta temporar pe cei revoltaţi de la comuniunea obştească, aplicând acrivia canonică. Nu o face decât în foarte mică măsură. În plus, era şi “marele învingător” din disputa cu Varlaam şi Achindin, iar nivelul fineţii interpretării teologice depăşea cu mult nivelul oricărui alt teolog contemporan, conferindu-i astfel poziţia de “leader” de opinie. De altfel, imnografia şi slujbele care i-au fost închinate după 1359 aveau să sintetizeze ceea ce apropiaţii lui sesizau deja: statutul de apărător al Ortodoxiei şi al adevărurilor de credinţă, calitatea de sprijin al Bisericii, şi rolul de teolog care exprimă fidel tradiţia patristică. În acest context, în care statutul său de figură marcantă a teologiei isihaste era tot mai evident, sfântul Grigorie se luptă să păstreze unitatea Bisericii, activând tocmai principiul fundamental al lucrării iubirii şi căutării păcii constante. Teologhisirea fină se îmbină cu atitudinea pastorală adecvată, formând un binom exemplar.

 

            Pace şi împreună-vieţuire

            Constituind predica sa la instalare, Omilia I este de fapt un elogiu adus păcii şi rolului ei într-un context pastoral special. Sfântul Grigorie îşi asumă foarte responsabil rolul de liant al mădularelor bisericii sale, sfâşiate reciproc de patima dezbinării: “Ascultaţi-mă pe mine, fraţilor, care vin la voi şi care vă binevestesc pacea înainte de toate şi pentru toţi, după porunca Domnului” (I.10). Înaintea oricărui alt gest de reparare morală sau juridică a situaţiei create de contestatarii săi, ierarhul face gestul firesc al îndemnului la unitate. Episcopul este garantul învăţăturii de credinţă, dar şi legătura vie care încearcă să sigure pacea şi unitatea unei biserici locale.

            Cu toate acestea, sfântul Grigorie îi responsabilizează şi pe credincioşi. Episcopul nu poate căuta pacea, iubirea şi unitatea într-un demers singular. Interacţiunea tuturor este mai mult decât necesară. Spaţiul de acţiune eclezial este unul care nu suportă clivaje generate de motive pătimaşe (invidie, ură, zelotism extrem[3], lipsă de orientare şi inflexibilitate în înţelegerea abordărilor pastorale contextualizate): “fiţi lucrători ai păcii împreună cu mine, iubindu-vă unii pe alţii, chiar dacă unul are vreo plângere [vreun reproş] împotriva cuiva” (I.10). Este interesantă această poziţionare a ierarhului isihast. Cunoscând caracterul deosebit de polemic al multora dintre scrierile sale adresate lui Varlaam sau lui Achindin, ne întrebăm de ce în context pastoral ierarhul isihast îşi schimbă radical abordarea. De ce pacea şi unitatea Bisericii sunt mai importante decât o “lecţie” pe care ar fi putut-o aplica “zeloţilor” din Tesalonic (zeloţi care, deşi aveau ţinte de acţiune politice, nu erau străini de o anumită formă de antiisihasm, deci implicit de o oarecare aderare la concepţiile total contrare teologiei isihaste)? Răspunsul poate fi aflat în răndurile imediat următoare ale Omiliei: “aşa precum Hristos ne-a iubit pe noi, astfel încât să fiţi voi fii ai păcii, adică fii ai lui Dumnezeu. Fiindcă El este pacea voastră, Cel Care a făcut din cele două una şi a dărâmat zidul despărţitor şi a făcut să înceteze vrăjmăşia prin Crucea Sa. Acesta şi către ucenicii Săi a grăit, şi prin ei către noi, că de vom intra într-o cetate sau într-o casă să vestim acolo mai întâi pacea. Şi întreagă lucrarea venirii Lui este pacea, şi pentru aceasta S-a pogorât pe pământ, înclinând cerurile” (I.10).

 

            Bănuieli de natură dogmatică

            Biograful Sfântului Grigorie Palama, patriarhul Filotei Kokkinos, insistă, fără a cădea într-o laudă excesivă, asupra faptului că ierarhul isihast nu îşi putea trăda caracterul teologiei pe care a sintetizat-o atât de strălucit de-a lungul vieţii, teologie care avea ca fundament tocmai dobândirea păcii: “Coboară el din Bizanţ spre scaunul şi oraşul care-i fuseseră hărăzite, dar acesta, vai!, se scutură şi se trage îndărăt de la părintele lui, întrucât mai adia prin el mirosul molimei şi al disensiunii civile anterioare şi nu-şi vindecase încă umoarea rea şi coruptă şi răutatea prin buna mireasmă a păcii. La acestea se adăuga pentru unii inovaţia dumnezeieştilor dogme şuşotită de cei impioşi şi reaua bănuială privitoare la ea, chiar dacă aceasta era mai degrabă o mască şi un văl al gravei disensiuni civile şi a resturilor dezordinii[4]. Contestarea ierarhului isihast avea aşadar să prindă şi conturul unei reţineri cu manifestări violente faţă de mărturisirea sa de credinţă. Ortodoxia ierarhului era pusă la îndoială, chiar şi în felul amintit de Kokkinos, îndoială care avea să fie folosită ca un paravan al adevăratelor intenţii anarhice ale contestatarilor. De fapt nu nealterarea învăţăturilor de credinţă era fondul care a determinat revolta zeloţilor şi neacceptarea sfântului Grigorie, ci masca de “apărători ai Ortodoxiei” a fost subterfugiul pe care contestatarii l-au folosit pentru a disimula interese mai puţin duhovniceşti. După aproape douăzeci de ani de dispute teologice cu cei mai versaţi teologi-filozofi ai vremii, paradoxal, aşa cum am mai amintit în acest articol, sfântul Grigorie pune pe primul plan pacea. Teologia isihastă, al cărei promotor a fost, nu putea oferi alte soluţii decât cele ale păstrării păcii şi unităţii. Ierarhul isihast a reuşit să minimeze numărul celor care-i contestau autoritatea, folosindu-se în special de cuvântul îndemnător la pace. Apărarea credinţei a avut timpul ei, în care Sfântul Grigorie a fost deosebit de combatant, dar responsabilitatea pastorală şi asumarea teologiei isihaste îl determină să aleagă în faţa propriilor săi păstoriţi o atitudine pacifistă. Iată ce spune Sfântul Grigorie după trei ani de la episodul amintit de Kokkinos, episod în care a fost atacat şi în privinţa Ortodoxiei învăţăturilor pe care le-a precizat de-a lungul disputei cu antiisihaştii: “Iată însă că acum noi am venit şi suntem împreună cu voi întru Hristos; pentru Hristos venim noi în solie, ca şi cum El, prin noi, îndemn v-ar da vouă. Împăcaţi-vă cu Dumnezeu. Recunoaşteţi înrudirea dintre voi, nu numai după suflet, ci şi după trup, purceasă de la strămoşii voştri. Aduceţi-vă aminte de zilele cele bune ale păcii şi de câte bunătăţi v-aţi bucurat prin ea, de care acum sunteţi lipsiţi cu totul. Nu cugetaţi la rău, nici nu năzuiţi să faceţi rău în schimbul răului, ci cu binele biruiţi răul. Îmbrăţişati-vă unii pe alţii, ca să vă agonisiţi dragostea lui Dumnezeu şi să vă arătaţi voi înşivă dragostea faţă de El. Fiindcă nu este cu putinţă să aibă dragoste faţă de Dumnezeu cei care nu-i iubesc pe fraţii lor, nici să capete unii ca aceştia prinoasele harului şi purtării de grijă din partea lui Dumnezeu” (I.9).

            Bineînţeles că o anumită parte dintre contestatarii zeloţi nu au reuşit să fie înduplecaţi prin această atitudine a ierarhului. Filotei Kokkinos precizează însă că nu era posibil ca un număr mic de contestatari să îşi permită să întreţină dezbinarea şi lipsa de unitate în biserica Tesalonicului: “Dar minunatul oraş al marelui Grigorie n-a suportat până în sfârşit acestea, nici să vadă binele propriu predat împotriva oricărei dreptăţi de către un număr mic de rebeli răi cu adevărat şi corupători şi nevrednici de numele de cetăţeni ai lui”[5]. Ansamblul comunităţii reacţionează organic şi firescul lucrurilor este restabilit. Presupunerile nu pot constitui motiv de dezbinare, iar acuzaţiile false de afiliere politică dar şi de abdicare de la verticalitatea învăţăturii nu sunt temeiuri suficiente pentru a distruge unitatea din sânul unei cetăţi şi implicit a unei biserici: “O, ce patimă! Vai, ce mare nenorocire! Cetatea se războieşte cu sine, se înfruntă cu ea însăşi, cu ale ei picioare pe ai săi îi izgoneşte, cu propriile mâini se distruge, cu propriile glasuri se trufeşte, căci cei puternici şi mai marii ei s-au ghemuit de frică, iar omul de rând şi cel hain s-au făcut stăpâni. Oare cu cât este mai rea această boală abătută asupră-ne decât boala acelor slăbănogi arătaţi în Evanghelie, şi pe cât e mai rea şi mai dăunătoare nelegiuirea decât răgazul şi pacea?(I.4).

 

            Isihia: teologia păcii

            Orice context în care dispare pacea din firescul dezvoltării vieţii ecleziale este un context în care în mod necesar vor apărea problematizări de orice fel, mai mult sau mai puţin fundamentate pe o reacţie sinceră faţă de cauzele tulburării (fie ea de natură dogmatică, canonică, sau de alt fel). “Zelotismul politic” al secolului al XIV-lea poate fi uşor regăsit în istorie şi în luări de poziţie cu accent teologic. Rolul dezbaterilor teologice nu poate fi nicium negat, iar istoria a demonstrat foarte clar că precizarea teologică se naşte în urma dezbaterilor. Există însă o line de demarcaţie foarte fină între o dezbatere teologică autentică, în care cel puţin unul din actanţi are un “background” autentic de vieţuire duhovnicească (în cazul nostru, dreapta vieţuire a sfântului Grigorie Palama este o constantă care nu poate fi negată), şi o dezbatere teologică care are drept premise interese mai puţin sincere, reieşite din motivaţii diverse. Un adevărat trăitor, oricât de înalt ar fi în cugetarea teologică, va fugi în primă fază de dezbatere şi va accepta confruntarea doar ca măsură ultimă. Pacea, rugăciunea, isihia sunt coordonatele primare la care va face apel în primul rând un teolog în adevăratul sens al cuvântului: “Semnul prin care recunoaştem lumina aceea este o încetare, care se produce în suflet, a plăcerilor care nu sunt bune şi a patimilor; este pacea şi liniştirea gândurilor, odihna şi bucuria duhovnicească, dispreţul faţă de slava oamenilor, smerenia unită cu o veselie nespusă, ura faţă de lume, dragostea de cele cereşti, sau mai degrabă dragostea de Singurul Dumnezeu al celor cereşti”[6].

            Exprimarea experienţei teologice a vederii luminii necreate şi precizarea teologică sunt două aspecte care nu pot fi despărţite. Teologul văzător este singurul care îşi poate permite cu autoritate deplină şi angajarea într-o precizare teologică, dacă e cazul şi nevoia unei astfel de intervenţii. Neasumarea sau neajungerea la experienţa duhovnicească a vederii teologice poate crea raportări dintre cele mai periculoase în dezbaterea teologică. Iar în cazul, tot mai frecvent, al neajungerii la experienţa duhovnicească a vederii teologice, soluţia secundă este obligatoriul apel la experienţa Părinţilor, despre care aminteam la începutul acestor rânduri. Cel care nu este văzător al luminii, şi nu are experienţa harului ar trebui să se reţină să-şi aroge dreptul de a dezbate teologic. Iar dacă situaţia impune această dezbatere, unul ca acesta ar trebui să se conducă exclusiv după exemplul Părinţilor. În cazul nostru, Sfântul Grigorie Palama a ales zăbovirea îndelungată în isihie şi asceză, iar intrarea în lunga dispută cu antisihaştii s-a făcut cu o oarecare reţinere şi cu raportarea continuă la dorul întoarcerii în isihie.

            Precizarea teologică nu alienează dezvoltarea vieţii în cadrul eclezial. Viaţa de isihie are nevoie de aceste coordonate teologice bine precizate, dar vederea celor mai presus de raţiune nu absolutizează forma dogmatică. Dogma, conceptul, cuvântul sunt deschideri care dezvăluie conţinuturi cu mult mai adânci decât simpla lor exprimare. Fără formularea dogmatică nu avem acces la taină, dar teologul are nevoie de pace şi de liniştire despătimitoare tocmai pentru a sesiza şi vedea aceste conţinuturi de taină. Pentru teologul adevărat dogma este înţelegerea supraraţională a Adevărului. Pentru oricine altcineva „dogma” poate reprezenta un univers închis, un edificiu care există „per se” şi care nu se deschide unei vederi mai presus de înţelegere. Teologul văzător nu va accepta ca o iotă din dogmă să fie alterată, pentru că ştie că integralitatea dogmei conferă siguranţa unui drum sigur pentru deschiderile supraraţionale. În schimb, „teologul combatant”, care nu a ajuns la vederea celor mai presus de vedere, va apăra dogma doar ca pe un tezaur conceptual. Lucru firesc de altfel, dar care, dacă este alimentat de ambiţii şi orgolii, poate conduce la dezastre în cadrul vieţii ecleziale. Şi, din păcate, lipsa vederii este adesea consecinţa unei vieţuiri pline de patimi. Iar dacă un teolog lipsit de vedere se implică în apărarea credinţei, dar îşi neglijează vieţuirea, despătimirea, isihia şi pacea, rezultatul poate fi unul nefast: „Oricine respectă forma şi înţelege conţinutul formulărilor «deţine» în mod individual adevărul, este stăpânul şi prorpietarul adevărului. Astfel, eul individualismului natural se blindează cu certitudini dogmatice religioase (cu un prestigiu supranatural) şi strădania bisericească a comuniunii empirice a adevărului este abandonată ca măsură de determinare a alienării”[7].

            Pacea şi rolul ei în dezvoltarea organică a vieţii ecleziale sunt aşadar elemente importante pentru Sfântul Grigorie Palama. Mădularele Bisericii sunt chemate la comuniune, iar vederea Ceui mai presus de vedere ar trebui să fie constanta principală a oricărui creştin dreptmăritor: „Împăcaţi şi strânşi laolaltă, prin pace şi dragoste şi bună-înţelegere, să avem în mijlocul nostru pe Însuşi Domnul Iisus Hristos”. (I.13).

 

[1]În cazul citatelor din Omilia I vom face referire la Sfântul Grigorie Palama, Omilia I, în Omilii, vol 1, trad. Constantin Daniel, ed. Anastasia, Bucureşti, 2004;

[2] Sfântul Grigorie este ales arhiepiscop al Tesalonicului în 1347, dar va putea prelua efectiv scaunul abia în 1351, din cauza unor revolte de ordin politic.

[3] Este interesantă sinonimia cu zeloţii contemporani Sfântului Grigorie. Zeloţii secolului al XIV-lea nu erau unii care manifestau deviaţii de atitudine în legătură cu un adevăr de credinţă, ci raza lor de acţiune era majoritar politică (a se vedea în acest sens excelenta analiză a Mitropolitului Hierotheos Vlachos, în Sfântul Grigorie Palama Aghioritul, trad. prof. Paul Bălan, ed. Bunavestire, Bacău, 200, pp. 205-234)

[4] Grigorie Palama, Tomosuri dogmatice. Viaţa. Slujba. Scrieri I, Studiu introd şi trad. diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2009, p. 559;

[5] Grigorie Palama, op.cit., p. 564;

[6] Sfântul Grigorie Palama, Triade III.1.36, traducere proprie;

[7] Christos Yannaras, Contra religiei, trad. de Tudor Dinu, ed. Anastasia, Bucureşti, 2011, p. 250.

De la același autor

Ultimele din categorie