În vechime, când Creştinii aveau vreo dispută, mergeau de obicei la preot să o rezolve, căci judecătorii la vremea aceea erau politheişti. Dacă nici preoţii nu rezolvau problema, atunci Creştinii mergeau la episcop. Avem pilda unui om care era dator altuia şi nu a înapoiat datoria la vreme, atunci când a făgăduit. Când omul acela i-a cerut să-i înapoieze datoria, preoţii nu au putut face nimic şi au mers la episcop. Acela care cerea achitarea datoriei de bani nu primea sfaturi, ci voia banii; datornicul să se descurce cum o şti şi s-o pricepe. Datornicul dorea să înapoieze datoria, dar avea multe necazuri şi nu putea să înapoieze banii; a făgăduit că îşi va plăti datoria cu primul prilej. Episcopul îi spune omului care cerea înapoierea datoriei de bani: Iată, vezi, el vrea să ţi-i înapoieze, aşteaptă-l încă puţin. Dar acela nu renunţa, ci voia pe loc banii – nimic nu-l interesa. Dar sunteţi amândoi creştini, spuse episcopul, şi Însuşi Domnul spune: «Dacă dai cuiva ceva, nu cere să-ţi înapoieze». Pleacă de aici cu Evanghelia ta, i-a spus acela, mie îmi trebuie banii!  Episcopul zise atunci:  Creştini sunteţi amândoi, dar dacă nu vreţi să ascultaţi de Domnul, cine sunt eu să ascultaţi de mine?  – şi aşa a plecat.

(Starețul Tadei, Pace și bucurie în Duhul Sfânt, Editura Predania, București, 2010, pp. 180-181)