Ascultarea s-a cunoscut a fi întâia bunătate dintre toate faptele bune cele înce­pătoare pe care cineva trebuie să o aibă, ca una care leapădă părerea de sine și astfel năs­când nouă smerita cugetare. Drept aceea, ce­lor ce o suferă pe ea cu dulceață, ea li se face ușă a dragostei către Dumnezeu.

Pe aceas­ta lepădând-o Adam, a alunecat în adâncul tartarului; pe aceasta îndrăgind-o Domnul, întru cuvântul [pricina] iconomiei [mântui­rii], a ascultat de Părintele Său până la Cruce și la moarte – iar întru acestea nu S-a făcut întru nimic mai prejos decât măreția Lui –, ca, dezlegând prin ascultarea Sa vina neascultării omenești, să întoarcă întru fericita și veșnica viață pe cei ce trăiesc cu ascultare.

Deci se cuvine ca mai întâi pentru aceasta să ne sârguim noi, cei ce am primit asupră-ne lupta împotriva părerii de sine a [îngâmfă­rii] diavolului; căci aceasta ne va arăta nouă (celor ce ne apropiem) în chip nerătăcit toate cărările faptelor bune.

(Everghetinosul, vol. 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 95)