Sfântul Ierarh Diadoh s-a născut în jurul anului 400 în provincia romană Iliric (Illyricum). De tânăr a fost sârguinos la învăţătură şi a ales viaţa monahală, nevoind-se în ascultare şi în lupta cu ispitele, spre dobândirea nepătimirii. A devenit cunoscut tuturor ca părinte duhovnicesc şi a fost ales episcop al cetăţii Foticeea, din Grecia (ale cărei ruine se pot vedea până astăzi în vecinătatea oraşului Paramythia din vechea regiune Epir).

A luat parte la Sinodul al IV-lea Ecumenic, de la Calcedon, din anul 451, unde a apărat învăţătura ortodoxă despre cele două firi, dumnezeiască şi omenească, din persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat. În anul 458 a semnat, împreună cu alţi ierarhi, o scrisoare către împăratul Leon I, cu privire la disputele care aveau loc între ortodocşi şi ereticii monofiziţi.

Sfântul Diadoh a fost un apărător al dreptei credinţe împotriva monofizismului, dar şi împotriva masalianismului, erezie care nu dădea însemnătatea cuvenită harului şi nevoinţei în lucrarea duhovnicească. Dintre scrierile sale, s-au păstrat până astăzi: Centuria (adică cele 100 de capitole) despre desăvârşirea duhovnicească, inclusă în Filocalie; scrierea numită Vedenie, despre vederea lui Dumnezeu pe pământ şi în viaţa viitoare; o predică Despre Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos şi o Cuvântare împotriva arienilor.

Scrierile sale sunt izvoare de învăţături pentru viaţa duhovnicească şi lucrarea minţii în rugăciune. Sfântul Diadoh ne învaţă că, mai înainte de botez, înăuntrul sufletului se află diavolul, iar de la botez înăuntrul omului se sălăşluieşte harul, iar cel rău îl ispiteşte numai din afară, prin trup şi prin simţuri. Prin păcatul strămoşesc, chipul dumnezeiesc s-a întinat. Harul botezului curăţă chipul, dar asemănarea începem să o câştigăm pe măsură ce ne sporim ostenelile pentru o viaţă virtuoasă şi o atingem deplin când a crescut în noi dragostea de Dumnezeu în mod covârşitor. Abia după ce am sporit în asemănare, ne devine şi harul simţit. Viaţa duhovnicească începe cu frica de Dumnezeu. Aşa începe să se cureţe sufletul de păcate. Dar chiar înainte de aceasta trebuie să se desfacă de grijile lumeşti. Până ce sufletul e nepăsător şi dornic de plăceri, nu simte frica de Dumnezeu. Dar când începe să se cureţe cu multă luare-aminte, atunci simte frica de Dumnezeu ca pe un medicament al vieţii. Curăţindu-se astfel tot mai mult, ajunge la dragostea desăvârşită, în care nu mai este frică, ci nepătimire.

După curăţirea de patimile trupeşti, lucrare în care rol mare au ascultarea şi înfrânarea, trebuie să se facă şi curăţirea minţii de gânduri rele. Înaintarea în viaţa duhovnicească spre nepătimire, dragoste şi vedere tainică nu se face fără ispite din partea celui rău, deoarece, cu cât se îmbogăţeşte sufletul mai mult prin darurile lui Dumnezeu, cu atât „îngăduie Domnul mai mult să fie supărat de demoni, ca să înveţe tot mai mult să facă deosebire între bine şi rău, şi să-l facă mai smerit”. Iar, „dacă mintea va fi aflată ţinând în amintire fierbinte numele sfânt al Domnului Iisus şi se va folosi ca de o armă de numele acela preasfânt şi preamărit, va pleca amăgitorul viclean”.

Păstoria Sfântului Diadoh a fost tulburată de năvălirea vandalilor, între anii 467 şi 474, care au luat robi pe mulţi cetăţeni de vază ai Foticeei şi i-au dus în Africa de Nord, în preajma Cartaginei. Din pricina acelor vremuri tulburi, nu se ştie cum şi-a sfârşit viaţa Sfântul Diadoh. Trecerea sa la cele veşnice a avut loc cu puţin timp înainte de anul 486. Pentru viaţa sa sfântă, pentru învăţăturile sale mult folositoare de suflet şi pentru apărarea dreptei credinţe, Biserica l-a numărat între Sfinţi, cinstindu-l prin cântări şi slujbe în data de 29 martie, precum şi în Soborul tuturor Cuvioşilor Părinţi din sâmbăta lăsatului sec de brânză.

Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Diadoh, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.