De ceva vreme, apa a devenit stihia dezastrului pentru români. Ne amintim cu durere de inundațiile catastrofale din ultimii ani, când șuvoaiele au măturat totul în cale, prăbușind case, luând vieți și distrugând totul în cale. Vara aceasta nu face excepție. Inundații catastrofale la Dorohoi, multe vieți pământești pierdute și din nou reacția întârziată, previzibilă, vizibil afectată dar nu mai puțin inutilă a autorităților.
Se pare că Dumnezeu ne tot trimite avertismente cu privire la viața noastră, dar nimeni nu învață nimic. Într-o țară în care îmbunătățirile funciare, îndiguirile, lucrările hidrotehnice sunt făcute puțin și prost sau deloc, apa devine de neoprit, e o proorocie inversă a diluviului originar, atunci când toată suflarea cea de sub cer a pierit sub întinderile imense ale oceanului căzut din cer. Ceva înfricoșător se întâmplă și noi nu ne dăm seama. Zorit, plin de urgențe, obsedat de acumulare, românul a uitat să odihnească apa în locuri ferite, s-o acumuleze și s-o păstreze pentru vremuri mai bune.
Și mai e ceva. Într-o țară în care în douăzeci de ani s-au tăiat milioane de arbori, în care afaceriști veroși români, sirieni sau de aiurea au vândut pe nimic bușteni din România cu complicitatea politicienilor vinovați, în care regiuni de munte împădurite au rămas acum ca niște peisaje selenare, așteptând viitura, unii spun că nu mai este nimic de făcut. Alții s-au resemnat în așteptarea sfârșitului lumii, că oricum nu mai contează. Peste tot uitarea de cuvintele lui Dumnezeu: „Creșteți și vă-nmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți“. Ori stăpânirea pământului înseamnă viziune de ansamblu, grijă de cele ale pământului, profilaxie valorică, anticipație și intuiție ecologică, respect pentru unicate, delicatețe de prinț, nu violență de cotropitor.
Nicăieri nu am auzit de implementarea unui proiect în care toți copiii acestei țări să fie duși la plantat copaci la marginea orașelor sau a satelor. Nu e avânt colectivist, nici muncă patriotică, ci cultivarea respectului și a iubirii de natură, a igienei spirituale și materiale. Nu am auzit în țara asta, deși e plin de astfel de inițiative în Occident, de un proiect de excursie ecologică organizat de fiecare școală, pentru conștientizarea elevilor asupra realităților naturii, pericolelor, sau chiar pentru o joacă de-a curăți ceea ce lasă în urmă părinții lor.
Fumul de grătar întunecă rațiunea și acoperă mireasma florilor, decibelii isterici de manele aduc la tăcere păsările, peturile și pungile de plastic țin loc de flori sau de copaci.
Potopul stârnit în fiecare vară din senin este de fapt cuvântul lui Dumnezeu care ne avertizează de potopul de păcate al fiecăruia dintre noi. Furia cu care apa ia la vale și distruge totul este în oglindă imaginea furiei cu care omul strânge, acumulează și distruge totul. Năvala apelor tulburi este consecința tulburării noastre sufletești. Puterea cu care apa strică agoniseala oamenilor este icoana egoismului feroce al fiecăruia dintre noi.
Așa că în loc să stăm și așteptăm viitura, ar trebui să începem să construim, să plantăm copaci, să ne rugăm mai mult, să fim mai buni și mai milostivi nu numai în „situații de urgență“ și atunci apa nu va mai fi potop ucigător, ci izvor lin de odihnă și de mângîiere.