Durerea acceptată şi trăită atent în faţa lui Dumnezeu pe Care Îl invocăm cu credinţă e altceva decât ceea ce numim noi durere.

În plus, ceea ce vom trăi va fi real, pe când ceea ce ne temem că vom trăi e imaginar. Din păcate, când ne doare ceva, mai ales dacă depăşeşte gradul de toleranţă pe care-l avem, nu mai suntem atenţi la durere şi la mesajul ei, ci alunecăm în deznădejde, împotrivire, care sunt stări sufleteşti alimentate de imaginar şi de credinţele iraţionale izvorâte din vechile tipare ale minţii. Şi reluăm ciclul suferinţei de care doream să ne eliberăm.

Remediul, aşadar, este atenţia în prezenţa harului, trezvia duhovnicească: ne străduim să rămânem prezenţi în ceea ce simţim şi oferim asta lui Dumnezeu. Unim cumva mintea, prin lucrarea atenţiei, cu inima care simte în “carnea” ei şi doreşte în afectivitatea sa. Avem nevoie acum să nu cenzurăm nimic, să nu lăsăm raţiunea să acuze sau să scuze, pentru că e bolnavă datorită îndelungatei sale ruperi de lucrarea harului. Acum, ea, e invitată să fie martorul tăcut al intervenţiei lui Dumnezeu, cu harul Său, în viaţa mea. Încet, încet va învăţa şi ea să intre în armonie cu voia lui Dumnezeu şi va învăţa să slujească lucrarea duhului numită discernământ.

(Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura  Doxologia, 2012, p. 19)