Apostolul scrie: „Știm [...] că lumea zace sub puterea celui rău” (I Ioan 5, 19). „Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Și lumea trece, și pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I Ioan 2, 16-17).

Este foarte important nu numai să nu ne lăsăm biruiți de răul acestei lumi, dar și nici să nu ne mirăm de el. În rugăciunea de seară, pe care noi o închinăm Duhului Sfânt, cerem: „Doamne, Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului [...], iartă mie, nevrednicului, toate câte am greșit Ție astăzi ca un om”, și spunem mai departe: „sau m-am sfădit, sau pe cineva am osândit, sau m-am mărit, sau m-am trufit, sau stând la rugăciune mintea mea s-a îngrijit de vicleniile acestei lumi, sau răzvrătire am cugetat...”. Cu alte cuvinte, este un păcat să ne mirăm de relele acestei lumi. Atitudinea creștină față de lume trebuie să fie, după cum ne învață Sfântul Maxim Mărturisitorul, „nu simțitoare, nu nesimțitoare, ci compătimitoare”.

(Pr. prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București, 2006, p. 244)