Atunci când vorbim despre răbdare, vorbim despre Iov. Cine a fost Iov? Un om evlavios, care avea mulţi copii şi o mare avere. Numele său era faimos prin părţile Răsăritului. Cu toţii îl cinsteau şi îl apreciau. Dar, dintr-odată, a pierdut totul: şi bogăţia, şi copiii, şi sănătatea. De la fericire a căzut în nefericire şi de la slavă, la prigoană. Nu i-a mai rămas decât lupta cu sărăcia deplină, cu boala grea care l-a lovit, cu durerea sufletească pricinuită de moartea copiilor săi, cu reaua purtare a duşmanilor şi cu nerecunoştinţa prietenilor. Pe deasupra, avea de înfruntat batjocura şi vorbele haine. De toate năpastele a fost lovit. Şi cel mai rău a fost faptul că nenorocirile acestea l-au prins nepregătit. Căci cel care se naşte şi creşte în sărăcie este obişnuit cu lipsurile. De asemenea, cel care pierde o parte din copiii săi, oricât de mare ar fi durerea sa, găseşte mângâiere în cei care i-au rămas. Dar lui Iov — după ce din om foarte bogat a sărăcit într-o singură zi - toţi cei zece copii i-au murit în acelaşi timp. Pe când beau şi mâncau în casa fratelui lor mai mare, s-a pornit un vânt puternic dinspre deşert, a distrus casa şi i-a omorât pe toţi.
Închipuiţi-vă cât de tare s-a mâhnit Iov pentru pierderea averii, d-apoi pentru moartea neaşteptată a tuturor copiilor săi... Şi ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, el însuşi s-a îmbolnăvit. S-a umplut de răni înfricoşătoare şi urât mirositoare, din vârful capului până la unghii. Atunci, a luat un ciob ca să se scarpine şi şedea pe o grămadă de gunoi. Iar dacă cineva îi aducea ceva de mâncare, nici nu o atingea. Sufletul meu n-a voit să se atingă de ele; inima mea s-a dezgustat de pâinea mea (Iov 6, 7). Mirosul greţos al rănilor sale şi suferinţele nealinate ale sufletului său îi alungau orice dorinţă de a mânca. De unde să găsesc cuvinte ca să înfăţişez marea nenorocire care l-a lovit pe Iov? ÎI văd cu mintea cum şede pe gunoi. Din rănile sale curge sânge şi puroi. Viermi fără număr mănâncă din carnea sa. Mângâiere nu află nicăieri. Nimeni nu-i arată milă. Slujitorii săi îl dispreţuiesc. Prietenii îl judecă. Chiar şi oamenii de nimic îşi bat joc de el. Acum am ajuns de batjocură pentru cei mai tineri decât mine şi pe ai căror părinţi îi preţuiam prea puţin, ca să-i pun alături cu câinii turmelor mele... astăzi, iată că sunt cântecul lor, am ajuns basmul lor. Le e groază de mine, s-au depărtat de mine şi pentru obrazul meu n-au făcut economie cu scuipatul lor! (Iov 30,1; 9-10).
Ce mare nenorocire! Ce nefericire înfricoşătoare! Dar după ce Dumnezeu i-a dezvăluit lui pricina tuturor acestor nenorociri, el s-a liniştit, ca şi cum nu l-ar fi atins nici un rău. Iov a fost astfel încercat ca să se vădească virtutea sa.
Aşa cum atletul care aleargă la maraton este obligat să îndure frigul şi arşiţa, praful şi transpiraţia, ca până la urmă să câştige laurii victoriei, la fel şi omul drept, care concurează la maratonul duhovnicesc, trebuie să îndure multe suferinţe, ca să primească în viaţa viitoare cununa biruinţei. Şi dacă este demn de admiraţie trupul care poate să îndure chinuri şi suferinţe, cu atât mai vrednic de laudă este sufletul care poate, cu răbdare şi bărbăţie, să îndure orice nenorocire, neabătându-se de la scopul său. De aceea, nu este răsplătit numai cel care face binele, ci şi cel care îndură cu răbdare răul. Lucrul acesta este dovedit de dreptul Iov, ale cărui virtuţi au devenit mult mai cunoscute decât nenorocirile sale.   
Cu toţii îl lăudau atunci când era fericit, pentru binele pe care îl făcea. Care erau faptele sale bune? Le prezintă el însuşi: Scăpam de pieire pe cel sărman care striga după ajutor şi pe orfanul fără sprijin. Binecuvântările celui ce era gata să piară veneau asupră-mi şi umpleam de bucurie inima văduvei. Mă îmbrăcam întru dreptate, ca într-un veşmânt; şi judecata mea cea dreaptă era mantia mea şi turbanul meu. Eram ochii celui orb şi piciorul celui şchiop (Iov 29, 12-15). Cu toate acestea, lumea îl cunoaşte astăzi, după atâtea şi atâtea veacuri, nu pentru că dădea din averea sa săracilor, ci pentru că atunci când a rămas fără avere nu s-a pierdut cu firea.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Editura Egumeniţa, Galaţi, pp. 264-266)