Se vede că relaţiile inter-ortodoxe constituie cea mai mare problemă în zilele noastre şi, cu toate că se urmăreşte unitatea cu eterodocşii, ortodocşii mărturisesc între ei dragostea, însă o distrug în viaţa lor; propovăduiesc legătura de comuniune între ei, însă adeveresc cele potrivnice. Şi poporul credincios observă cum conducătorii lor se ceartă în argumente juridice, în loc să-i unească pe credincioşi, străduindu-se să creeze tabere armate şi grupuri de susţinători războinici.

Ce păcat! În toată această dispută există un pretext şi o cauză. Pretextul este necesitatea acordării autocefaliei Bisericii Ucrainei. Iar cauza este dreptul acordării ei. Cui aparţine acest drept, cine-l are? Cuvintele pe care le auzim că le menţionează Bisericile implicate sunt privilegii istorice, drepturi şi Canoane.

Din păcate, ceea ce nu auzim este Evanghelia. Prima întrebare este: este oare atât de necesară autocefalia din punct de vedere duhovnicesc? Dacă da, nu ar fi putut să aştepte puţin? Există şi un al doilea motiv: sunt atât de importante drepturile noastre încât trebuie să le apărăm ignorând sau chiar războindu-i pe fraţii noştri şi întrerupând comuniunea de o mie de ani dintre ei? Şi al treilea motiv: invocarea drepturilor istorice este mai importantă decât cuvântul evanghelic?

Constantinopolul i-a numit până acum „prieteni” pe fraţii din Rusia, iar aceştia refuză să mărturisească ecumenicitatea Patriarhiei Constantinopolului. Astfel se dărâmă fundamentele cele mai de bază ale unităţii Bisericii: frăţietatea, a cărei expresie este comuniunea panortodoxă, şi ecumenicitatea, al cărei garant, potrivit canoanelor şi tradiţiei istorice, este Constantinopolul.

În realitate, autocefalia Ucrainei nu constituie o necesitate atât de urgentă, pe cât un drept şi o cerinţă politică insistentă. Dimpotrivă, unitatea Bisericilor constituie o nevoie stringentă şi o poruncă evanghelică care nu se poate negocia. Ce anume are oare o mai mare importanţă, autocefalia unei Biserici Locale sau unitatea tuturor în „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolicească Biserică”? Cine sunt cei care cer autocefalia? Este cu putinţă ca un preşedinte lumesc de o condiţie duhovnicească îndoielnică şi un schismatic lepădat până acum, de o sensibilitate eclesiologică problematică, auto-intitulat „Patriarh”, să fie persoanele potrivite care să exprime, în Duhul Sfânt, voia lui Dumnezeu şi suspinul Bisericii din Ucraina? Şi dacă nu vrem să ascultăm glasul celor care sunt împotriva autocefaliei, cum vom putea să sprijinim nădejdile noastre în cei care deja au pricinuit o schismă îndelungată şi ani de-a rândul găzduiesc pe toţi nesupuşii vechi-calendarişti caterisiţi din spaţiul grecesc şi nu numai? Dacă Filaret ar fi fost ales patriarh al Moscovei în 1990, lucru pe care atât de mult l-a dorit, dar nu a reuşit, ar fi căutat astăzi să fie Mitropolit al Bisericii autocefale a Ucrainei? Şi dacă da, de la cine? De la Sinodul din Moscova, al cărui preşedinte ar fi fost sau de la Constantinopol, pe care astăzi se făţărniceşte că-l respectă şi la care, chipurile, se pleacă?

În logica creştină nu are dreptate cel care vede numai drepturile sale. Dreptate are cel ce le apără, păstrând şi echilibrul dragostei, păcii, răbdării, iertării, împăcării, deoarece numai în felul acesta se apără „drepturile” lui Dumnezeu. Mai mult, mântuirea noastră se bazează pe cea mai mare nedreptate: „Este dezlegat blestemul dreptei osânde prin judecata nedreaptă a Dreptului osândit”. Din fericire, Domnul nostru nu a apelat la dreptatea şi drepturile Sale. În prezent, înfruntarea problemei autocefaliei Ucrainei se face pe baza drepturilor celor care o acordă, adică a Fanarului şi a Moscovei, a puterii istorice şi politico-economice, iar nu pe baza cuvântului evanghelic sau fie şi pe baza unei necesităţi bisericeşti existente în Ucraina. În afară de aceasta, în orizont se distinge conturul puternicelor fezabilităţi politice, a directivelor şi presiunilor. Iar din Sfânta Evanghelie a rămas numai… coperta.

Într-adevăr, ce legătura poate să aibă toate acestea cu logica lui Dumnezeu Cel răstignit, cu etica Fericirilor şi cu Predica de pe Munte, cu ștergarul Cinei celei de Taină, cu învățăturile Domnului despre slujire şi despre locul cel de cinste al celui din urmă, cu Rugăciunea Arhierească a Domnului „ca toţi să fie una”, cu învăţătura şi duhul dumnezeiescul Pavel, cu predicile pe care le auzim în fiecare Duminică şi cu pastoralele care se trimit la marile sărbători? Este cu putinţă ca împlinirea Canoanelor să anuleze Evanghelia? Cine poate să înţeleagă cum este cu putinţă ca Biserici surori ale lui Hristos vechi de secole să se străduiască să descopere una celeilalte căderile şi greşelile? Nu cumva tensiunea în care trăim acum înseamnă că nu ne-am iubit corect în trecut? Cum se justifică faptul că gurile conducătorilor noştri  bisericeşti cu mare glas să susţină dialogul intercreştin şi interreligios şi să refuze să comunice între ei? De ce le este cu neputinţă să accepte că Harul lui Dumnezeu poate să lumineze puţin diferit cealaltă parte? Este cu putinţă ca toată luminarea să fie cu noi şi nicio rază să nu-i lumineze şi pe ceilalţi fraţi ai noştri până acum? În ultimă analiză, care este importanţa cuvântului comuniune dacă nu cuprinde în ea şi înţelegerea reciprocă? Sau cum se poate să nu ia în calcul consecinţele dezastruoase a unei schisme iminente? Cu ce sunt vinovaţi oare creştinii simpli ca să fie privaţi de harul locurilor de închinare ale celorlalţi? De ce credincioşii ruşi să fie lipsiţi de Sfântul Munte şi de Patmos, iar grecii de Sfântul Serafim de Sarov, de Peşterile de la Kiev, de Valaam şi de harul noilor Mucenici ruşi? Harul lui Dumnezeu nu este oare universal ca să se împărtăşească toţi din el? În cele din urmă, Evanghelia dragostei, a iertării, a unităţii pentru cine s-a scris şi de ce? Pe noi oare nu ne privesc provocările epocii noastre?

Mai mult decât atât, mărturia noastră ortodoxă în diaspora sau în ţările în care facem misiune care va fi? Pe care Hristos vom propovădui şi vom mărturisi? Pe Cel Care „ne-a chemat pe toţi la unitate”, dar anulăm cuvântul Său cu viaţa noastră, sau pe Cel Care nu a izbutit de două mii de ani să-i unească nici pe credincioşii Săi? Satisfacţia realizării autocefaliei este scurtă şi a celor puţini. Sminteala credincioşilor şi a lumii este nemăsurată şi generală. Păcatul schismei este de nevindecat şi de neiertat.

Dar şi Moscova este cu putinţă să pedepsească pe clericii şi credincioşii ei care se împărtăşesc în Sfântul Munte sau în Patmos sau, posibil mai târziu, la Ierusalim sau în Grecia? Este cu putinţă ca dumnezeiasca Împărtăşanie să fie pârghie a presiunii şi şantajului politic? Adică, într-o mie de ani de taină (împărtăşanie) asta am înţeles? Am putea presupune întreruperea temporară a pomenirii la nivelul patriarhilor, eventual ca un semn de puternic protest, însă nu şi întreruperea împărtăşirii credincioşilor. Nu poate aceeaşi Biserică să înstrăineze poporul lui Dumnezeu de Har, în loc să-l povăţuiască la sfinţenie. În loc să slăbească credinţa poporului, nu va trebui s-o întărească, nădăjduind să îi cuminţească pe conducătorii lor?

Nădăjduim ca patriarhul nostru să-şi deschidă larg braţele sale, astfel încât să-i cuprindă şi pe ruşi. Dar nici nu se vor putea uni ucrainenii între ei din punct de vedere bisericesc, dacă nu vor învăţa în cadrul Bisericii să-i ierte pe ruşi şi să se unească cu ei. Biserica atunci este Biserică, când desfiinţează vrăjmăşia.

Cuvintele sfântului canonizat recent de Patriarhia ecumenică, Cuviosul Amfilohie cel Nou din Patmos, este mai actual ca niciodată: „Vreţi să vă răzbunaţi pe cei care vă nedreptăţesc? Cea mai bună răzbunare este dragostea. Dragostea preschimbă chiar şi fiarele”.

Aşteptăm însă ca şi sfinţii noştri părinţi din Rusia, cărora poporul le invocă rugăciunile la sfârşitul fiecărei slujbe, să acţioneze cu smerenie, iar nu cuceritor, şi astfel să unească Biserica şi, împreună cu Harul lui Dumnezeu, să dobândească şi inimile tuturor ortodocşilor. Nu există motiv să devină o „a Treia Roma” lumească, ci „Întâia şi Sfânta Moscovă” duhovnicească.  Să devină primii în inimile noastre. Împreună cu aroma experienţei recentei lor prigoane dure şi cu harul norului lor de noi Mucenici, aşteptăm să ofere Bisericii noastre şi mireasma unităţii.

Oricât de rea ar fi mândria celui mic şi neputincios, pe atât de mare este înţelepciunea smerită a celui puternic şi mare. De aceasta avem nevoie noi toţi deoarece, în ultimă analiză, nu ne interesează cine are puterea sau dreptatea de partea sa, ci cine lucrează în Duhul Sfânt şi transmite Harul Său.

Îndemnul insuflat de Dumnezeu al Apostolului Pavel: „Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi” (Galateni 5, 15), poate să ne arate drumul nostru al tuturor. În conflictele bisericeşti dintre fraţi nu există câştigători. Toţi sunt biruiţi. Dimpotrivă, atunci când ne împăcăm, nu există perdanţi. Ci toţi sunt binecuvântaţi.

Coreea de Nord s-a împăcat cu Coreea de Sud, iar noi care ne rugăm în fiecare zi cu „Tatăl nostru” cu buzele şi inimile noastre nu putem afla mijlocul de împăcare?

Rugăciunea noastră înflăcărată este ca să dea Domnul „împreună cu ispita şi scăparea” şi să ne „scoată” curând la pocăinţă şi la „odihnă”. Amin.

(Sursă: Mărturie Athonită)