Câtă dreptate avea un duhovnic iscusit să îi spună unei femei ce şi-a lepădat copilul, că în acest fel a omorât, poate, un alt Eminescu sau Porumbescu, Enescu sau Brâncuşi, un preot, un profesor, un medic sau chiar un ginecolog, precum este cel care i-a făcut ei „manopera”, copii care, odată născuţi, ar fi putut fi de mare ajutor şi ar fi adus multă mângâiere părinţilor şi Neamului lor. Pentru astfel de considerente de ordin moral, avortul este considerat de credinţa creştină a fi o adevărată „crimă”, „omucidere” şi „patricid” - uciderea unei rude directe. Nici un fel de argument, precum disconfortul fizic sau psihic al mamei, numărul prea mare de locuitori într-o anumită zonă (supra­popularea), dificultăţile materiale sau financiare, climatul nesigur şi viitorul incert etc. nu justifică această omucidere.

(Pr. prof. dr. Ioan C. Teşu, Familia contemporană, între ideal şi criză, Editura Doxologia, Iaşi, 2011, pp. 335-336)