Lăudată şi plăcută este la oameni frumuseţea, iar monahul, în podoaba virtuţilor, chip este al frumuseţii lui Dumnezeu. Bărbatul iute la mânie este spaima [atât] a ticăloşilor, [cât şi] a apropiaţilor săi, nevoinţele monahului sunt risipirea şi triumful asupra demonilor. Tânărul care se culcă cu o fecioară este vrednic de dispreţ şi curăţia monahului care adoarme cu psalmodia este folositoare de suflet. Norul fără apă, ajuns de raza de soare, se risipeşte şi pofta monahului care frige mintea îl face să piardă viaţa veşnică. Cale spre rătăcirea de la calea împărătească, şi monahul prin beţie, <...> însoţindu-se cu altul la rele, a căzut. Mâna şi pântecele se agită în mâncăruri, şi atacul potrivnic necontenit îl doboară pe monah. Mâini şi picioare leneşe, muncă greu de purtat, aşa este şi monahul care are cuget rău. Acreala monahului tulbură ochii, dar revenindu-şi din poftă, varsă lacrimi. Îmbucătura de carne se însoţeşte cu apă, iar monahul desfrânat se însoţeşte cu fărădelegile. Firul de câlţi, arzând, se stinge spre pieire, iar supunerea faţă de Dumnezeu a monahului pătimaş se arată vremelnică. Lupul alungat, care se ţine cu viclenie departe de turmă, se va întoarce la pradă, iar monahul care şi-a făcut un obicei din pocăinţă, păcătuind de multe ori, părând a se întoarce, cade în aceleaşi. Ca un râu nesecat de apă curgătoare, aşa învăluie feluritele cugete sufletul monahului. Cumpăna din curele este fie urcarea, fie coborârea aurului, iar balanţa monahului este fie viaţa pământească şi păcătoasă, fie viaţa cuvioasă. Via bună prisoseşte de struguri, aşa şi roadele bune sunt aduse la sfârşitul bineplăcut lui Dumnezeu al monahului, căci „cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioșilor Lui”.

(Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, Viața și cuvinte de folos, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 72)