Unul dintre cele mai populare mituri în rândul femeilor este faptul că bărbaţii ar fi imaturi, iar femeile mature. Psihoterapeuta Karen Horney considera că infantilismul este baza tuturor nevrozelor. Însă întâlnim nevroze nu numai în rândul bărbaţilor, nu-i aşa? Ne întrebăm atunci cum apar aceşti copii mai mari, personalităţile nevrotice ale timpurilor noastre?

Femeile adesea îşi critică aleşii pentru infantilismul lor, referindu-se la nesiguranţa lor, la iresponsabilitatea lor precum şi la lipsa capacităţii de a-şi îndeplini îndatoririle în familie.  Şi dacă femeia compară bărbatul modern cu legendarul cavaler pe cal alb, atunci mai curând se vede pe ea ca fiind acest cal, decât o frumoasă prinţesă. Cât de adevărată este însă comparaţia?

Infantilismul (din lat. infantilis – de copil, copilăresc) la adulţi se manifestă prin prezenţa caracteristicilor psihice specifice vârstei copilăriei. Spre exemplu, instabilitatea emoţională, imaturitatea în judecată şi în comportament, toane, capricii, etc. Este o copilărie prelungită, pe care persoana nu vrea să o părăsească. La nivel personal, aceasta înseamnă, în general, refuzul, incapacitatea de a fi subiect, în sensul literal al cuvântului, în propria ta viaţă. O astfel de persoană evită orice fel de  autonomie – în luarea deciziilor, în implementarea lor, în asumarea responsabilităţii deciziilor, astfel încât de multe ori tinde să se alăture sistemelor (companie, sectă, familie, etc.) în care alţii gândesc în locul său, unde responsabilitatea nu este clară. Sau dimpotrivă, se îndepărtează de contextele care oferă oportunităţi de socializare. Istoria de viaţă a unor astfel de persoane reprezintă un munte de probleme. Cine poate spune deci că toate acestea se aplică doar bărbaţilor?

Cum apar totuşi aceşti copii mai mari, personalităţile nevrotice ale timpurilor noastre, cum le denumeşte Karen Horney? Părerea mea este că trebuie luate în considerare două aspecte – cel psihologic şi cel spiritual.

Din punct de vedere psihologic, la baza nevrozelor  se află o puternică contradicţie interioară, un puternic conflict. Spre exemplu, multitudinea dorinţelor individuale confruntate cu realitatea, în care acestea nu sunt îndeplinite, sau nu toate dintre ele. Sau conflictul dintre nevoile reale şi posibilităţile persoanei, ori conflictul dintre dragoste şi agresivitate, cele două pulsiuni care există în om, etc.

În spatele acestor termeni, poate abstracţi, sunt deseori răni ce provin din copilărie. Acestea nu se observă la prima vedere, copiii aproape niciodată nu le exprimă conştient, dar sunt foarte dureroase pentru ei. De exemplu, copilul are nevoie mai ales de căldura şi afecţiunea mamei, însă mama îşi vede rolul doar în termenii responsabilităţii de a asigura copilului cele materiale de trebuinţă, şi de a-i asigura o educaţie bună (chiar până la a-şi dori să-şi vadă copilul la Cambridge). Un alt exemplu: copilul este chinuit de sentimente de vinovăţie şi de neputinţă în cazul divorţului părinţilor săi, în urma căruia tatăl a părăsit familia. Sau situaţia în care adulţii apropiaţi copilului au nişte aşteptări nerealiste cu privire la succesele copilului, neţinând cont de capacităţile sale reale.

În acest sens putem afirma că cele mai multe nevroze se nasc încă din copilărie. Dintr-o astfel de copilărie în care înşişi părinţii sunt nişte copii mai mari. Din moment ce mama nu observă nevoile sufleteşti ale copilului, ea este concentrată, de asemenea, în spirit infantil, pe propriile nevoi. Părinţii imaturi încearcă uneori, dimpotrivă, să se îngrijească prea mult de copiii lor.  În situaţii dificile, cum ar fi spre exemplu divorţul, sau conflictele la locul de muncă, ei reacţionează prin scandal, supărare, răzbunare, etc.  Iar aceste lucruri se întâmplă în familiile aparent echilibrate. Însă dacă la toate aceste condiţii se mai adaugă un alt factor, faptul că părinţii dintr-o familie consumă alcool, sau sunt absenţi de tot?

Pentru un copil, realitatea comportamentelor din familie reprezintă întreaga sa realitate, în general. Mecanismele distorsionate de interacţiune folosite de părinţi între ei, faţă de el însuşi şi faţă de lumea înconjurătoare devin mecanismele sale, el le învaţă, le preia exact aşa cum le observă, pentru că încă nu are puterea de a discerne. Iar în acest punct trebuie să spunem adevărul: calitatea relaţiilor din familie, atitudinea copilului faţă de sine, faţă de ceilalţi, faţă de viaţă în general, depinde doar de nivelul personal de maturitate al femeii – soţie şi mamă!

Există studii care susţin că mecanismele de bază prin care răspundem la lumea înconjurătoare încep să apară încă din perioada intrauterină, apoi în copilăria timpurie acestea se fixează, cu mult înainte de dezvoltarea capacităţii copilului de conştientizare că acestea sunt, de fapt, imprimate de mamă (sau de o altă persoană direct implicată în creşterea copilului). În psihologie există chiar un termen special pentru acest mecanism – „matriţa maternă”. Terapeuţii de familie afirmă că în majoritatea cazurilor, este suficient faptul de a lucra cu mama, pentru ca întreaga atmosferă în familie să se schimbe în bine.

Universul relaţiilor dintre bărbat şi femeie este determinat de faptul că femeia provoacă unele reacţii, la care bărbatul răspunde. Spre exemplu, o soţie şi o mamă mult prea dominatoare sau una hiperprotectivă (ambele tipuri sunt, la bază, foarte infantile), niciodată nu va avea un soţ şi/sau un fiu matur şi responsabil. Însă şi fiica se formează, vrând-nevrând, după asemănarea mamei. Şi asfel, ea însăşi va fi nefericită! Alături de o mamă mereu nefericită, toţi membrii familiei vor fi nefericiţi.

Femeile de toate vârstele, care discută cu prietenele lor despre infantilismul bărbaţilor, ele însele, ca mame şi ca soţii – alimentează aceste comportamente. În calitate de soţii, ele se folosesc de copilăriile soţilor, pentru că certându-i sau mustrându-i, ele se consideră a fi mature şi atoateştiutoare. Ele însă nu conştientizează efectele propriilor lor „instrumente”: persecutarea (reacţie absolut infantilă), refuzul intimităţii, refuzul de a găti, lacrimile (ca şantaj), şi lista poate continua.

Infantilismul este boala care nu ţine cont de gen, deci afectează atât bărbaţii cât şi femeile. O femeie cu un negativism neconştientizat are o capacitate distructivă, pur şi simplu ucigătoare. Însă femeii conştiente de propriile neputinţe, Dumnezeu îi dă o putere deosebit de creativă, cu adevărat transformatoare. De aceea şi responsabilitatea ei este foarte mare.

Desigur, această boală nu este doar rezultatul prezenţei conflictului în copilărie, ci şi al neputinţei de a-l rezolva corect, de a-l prelucra astfel încât tensiunea dureroasă să dispară şi să fie găsit un mod constructiv de ieşire din tipar. Copilul nu are această putere, tocmai de aceea, psihicul său răspunde acestei neputinţe prin nevroză. Însă un adult nu-şi mai poate îndreptăţi infantilismul prin intermediul erorilor de educaţie făcute de mama sa. El nu-şi poate permite să fugă de realitate prin intermediul diferitor tipuri de dependenţe – de alcool, de narcotice, de calculator. (În cazul femeilor putem vorbi de autocompătimire, care reprezintă, aparent, un mod eficient de a fugi de prezent.)

Un psiholog celebru spunea că nu este important ceea ce ţi s-a întâmplat cândva, în trecut, ci important este ceea ce faci tu cu aceasta în prezent. Aici intervine aspectul spiritual al problemei.

Ilustrul psihoterapeut Victor Frankl scria că terapia nevrozelor trebuie să se desfăşoare pe o scară care conduce spre cer. Şi sigur că ai nevoie de ajutorul unui specialist pentru a te vedea pe tine însuţi şi viaţa ta fără teamă. De unul singur este aproape imposibil. Însă maturizarea, depăşirea schemelor infantile despre viaţă este imposibilă fără calea spirituală, fără a ajunge la conştiinţa de sine, în singurătate, în faţa lui Dumnezeu, fără răspunsul tău personal în faţa Lui, fără pocăinţă în sensul literal de schimbare a minţii. Aici persoana trebuie să decidă singură, se va îndrepta către bucurie şi recunoştinţă pentru toate, sau va aduna resentimente faţă de viaţă, îi va fi frică de ea şi o va urî?

Este practic imposibil să fii în acelaşi timp un angajat responsabil şi demn de încredere, şi un tată iresponsabil. Este imposibil să fii o fiică isterică şi capricioasă, şi în acelaşi timp o soţie matură şi responsabilă. Este doar o iluzie a gândirii noastre. Maturitatea reprezintă în mod necesar integritatea personalităţii şi o conştientizare deplină.