Luna mai pare să-și fi câștigat nefericita numire în istorie drept luna înstrăinărilor. Pe 7 mai ne-am amintit de răpirea Bucovinei, iar data de 16 ne readuce în memorie dramatica înstrăinare a Moldovei dintre Prut și Nistru, numită de ruși Basarabia. Anul acesta se împlinesc doua veacuri de când ne-a fost smuls acest petic de pământ românesc în urma războiului ruso-turc și a Păcii de la București din 16 mai 1812. Durerea fraților dintre Prut și Nistru a fost prea mare să poată fi redată prin cuvinte. Fărâme din ea a surprins mai târziu Eminescu în versurile tulburătoarei sale Doine. Au urmat lupte și dureri înăbușite. Românii voiau cu orice preț să-și păstreze identitatea națională și credința strămoșească.

Pentru a se împotrivi în faţa ocupației rusești care voia să le distrugă limba, obiceiurile, tradiţiile şi cultura, românii asupriți nu aveau decât o singură armă, credinţa. Şi într-adevăr, dacă teritoriul fizic a fost ocupat prin forța armelor și a șantajului politic, cel sufletesc a fost cel mai greu de îngrădit. În cele două veacuri de robie, lupta crâncenă s-a dat pentru acapararea sufletului românului credincios care trebuia schilodit şi desfigurat, pentru ca locuitorii să-şi uite neamul şi limba şi să se transforme într-un alt popor, un popor fără origini, fără trecut și fără valori ca astfel să poată fi manipulat, oropsit și răstignit. Biserica a fost temelia și sprijinul românilor urgisiți. Puținele bucurii ale acestora se trăiau și se cântau între zidurile bisericilor, devenite veritabile fortărețe ale conștiinței românești. Un mare istoric basarabean, Mircea Rusnac, spunea: „Necucerind biserica românească, se poate spune că ruşii nu au avut niciodată Basarabia”.

Înstrăinarea a fost curmată efemer căci Bunul Dumnezeu a îngăduit refacerea României mari în 1918, doar pentru scurt timp, 22 de ani. Începând cu fatidica zi de 28 iunie 1940, Moldova lui Ștefan a fost iarăși sfârtecată. Zeci de mii de destine ale unor oameni nevinovaţi au fost schingiuite şi obidite. Prin cel de-al doilea ultimatum a ministrului sovietic de externe, în patru zile, Basarabia trebuia evacuată. Pe 29 iunie 1940, în zori, tancurile Armatei Roşii au intrat în Basarabia. Trupele sovietice au trecut Prutul, punând stăpânire pe orașul Herţa şi chiar pe o parte a judeţului Dorohoi. În 48 de ore, teritorii importante erau sub controlul ocupației bolșevice. Au fost clipe de calvar au adus oceane de lacrimi, au semănat moarte, durere și nemilostive despărţiri.

Câți dintre noi mai vedem această ruptură ca pe o dramă a românismului? Dacă nu mai putem s-o privim așa este pentru că am uitat să fim patrioți. Ca și cum ar fi păcat să-ți iubești neamul și pământul din care ai răsărit. Dacă măritul Ștefan nu ar fi fost patriot, nu ar fi apărat glia făcând din pieptul său și al vitejilor săi oșteni platoșă nebiruită. Romancierul Sadoveanu, cel care a călătorit cu mintea prin istoria atâtor veleaturi și a lăsat în romanele sale atât de multe dovezi despre atașamentul românilor față de obârșiile lor, a spus: „Patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic”.

De aceea, vă propun astăzi să ne gândim cu dragoste fraternă la românii din înstrăinata Basarabie. Am aflat doar din cărți despre îndelungatele lor suferințe, sortiți de vitrega istorie să fie despărțiți de România printr-o sârmă ghimpată sau de apele înlăcrimate ale Prutului. Abia după ce moldovenii se simţiră despărţiţi unii de alţii, la cei de pe malul stâng al Prutului s-a conturat mai luminos icoana patriei, s-a aprins mai viu dragostea de neam şi limbă. De dincolo de vadul acestui râu, martor atâtor suferințe și nesfârșite tânguiri, au fost și încă mai sunt români care au făcut din dorul de țară și credința străbună o năzuință sfântă. Aș vrea să vă-aduc aici una din nenumăratele mărturii. Acum câțiva ani, invitat fiind să particip la serile de poezie de la Vânători-Neamț, am avut nespusa bucurie și onoare să șed în preajma poetului moldovean Grigorie Vieru, născut în satul Pererita, din fostul județ Hotin, localitate așezată chiar la granița cu România, pe malurile bătrânului Prut. Nu am să uit niciodată vocea sa blajină, gâtuită parcă de o suferință cronică, care se numea dorul după re-Unire. Toată viața lui a avut lacrima alipită de obrazul Basarabiei şi în mâinile sale măiestrita pană a plâns șuvoaie de versuri pentru acest teritoriu urgisit. Povestea măestru că în satul său natal clopotele bisericii au fost interzise, biserica fiind închisă prin anii '53 definitiv, sătenii rămânând fără preot, fără sfintele oficieri, și fără slujba de sfințire a păștii din noaptea de Înviere. Dar credința i-a învățat cum să nu se lipsească de darul Duhului Sfânt. Bunăoară la Paști așteptau până în zorii zilei, când clopotele de dincoace de Prut, din Miorcanii lui Ion Pillat, băteau. Era semnul că preotul, înconjurat de poporul lui Dumnezeu ieșea să sfințească pasca în curtea bisericii. Atunci, mărturisea bardul, „părinții mei, ca tot satul de altfel, scoteau afară pasca și ouăle roșii ca rugăciunea făcută la biserica din satul românesc de pe celălalt mal al Prutului s-o sfințească și pe-noastră”. Emoționant gest, care ascunde în el durere, sugrumate lacrimi, dar și nădejde. Îi putem înțelege noi astăzi? Trebuie să recunoaștem că ne-ar fi foarte greu. Pentru mulți dintre ei, un vis sublim  nu era să călătorească în America, în Cosmos sau pe-aiurea prin îndepărtate și exotice colțuri ale lumii. Nu! Visul multor români basarabeni era dorința arzătoare de a cunoaște România. Dumnezeu a ascultat ruga și a văzut inimile pârjolite de dor ale acestora. Acum ei pot veni acasă, dar și noi putem merge să vedem România înstrăinată dintre Prut și Nistru. De vom călca pe urmele lui binecredinciosului Ștefan la Soroca, la Hotin, Cetatea Albă sau Chilia  vom auzi poate pietrele jelind ca odinioară moldovenii care își plângeau amarul despărțirii și în versuri emoționante:

Foaie verde trei măsline

I-auzi, maică, Prutul vine,

Dar-ar Dumnezeu să sece

Să rămâie pietrele

 Să le ardă soarele,

Să trec cu picioarele

Să-mi văd surioarele.

Un alt vers popular zice așa:

La surori şi frăţiori

Că tari ni-s străiori,

 Străiori şi dipărticiori.

Prutul ista ni disparti,

Apa asta n-are moarti?

Dar ne-om pune noi cândva

Şi cu gura l-om săca.

Se știe că Moldova ocupată a dat vieții culturale, spirituale, și politice românești nume sonore. Să ne gândim doar la  Alexandru Lăpuşneanu care își avea obârșia în Moldova orientală, iar lui Dimitrie Cantemir îi plăcea să afirme că îşi trage originea din mârzacii Cantemir din Bugeacul Basarabiei. Marele cărturar al vremurilor demult apuse, Miron Costin, a fost pârcălab de Hotin, iar Vasile Alecsandri a avut un înaintaş care ar fi fost vameş la Tighina. Originea familiei scriitorilor Văcăreşti din Muntenia este în ţinutul Soroca. Din Basarabia se trage şi familia marelui Mihail Kogălniceanu. Să nu uităm de preotul și profetul limbii române, Alexe Mateevici, de neuitatul Mitropolit Antonie Plămădeală sau de iconarul de suflete, părintele Sofian Boghiu.  Sunt multe alte nume care au făcut cinste spiritualității și culturii române originari din Moldova pribeagă. Dumnezeu le va păstra numele în cartea vieții.

Cu toate acestea parcă manifestăm tot mai multă indiferență față de vechiul ținut românesc. Se pare că împuținarea dragostei de neam nu este o plagă recentă. Poate că de aceea Domnul a îngăduit să ne fie sfâșiată țara de atâtea ori. Lipsa iubirii față de pământul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit pare a fi un păcat colectiv. Mitropolitul Veniamin Costachi spunea prin 1815: „Pentru Bucovina, Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa, şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest.”  Cât de actuale sunt vorbele vlădicului și astăzi!

Să organizăm, așadar, nu un protest, ci o mișcare de adeziune interioară la idealul sfânt al unității românilor și să ne rugăm Cerescului Părinte și pentru pământul Basarabiei, dar și pentru românii care își trăiesc viața și astăzi printre străini, deși sunt la ei acasă.