Să fugim, fraţilor, de beţie, care e mama neruşinării şi desfrânării şi care spre tot felul de neorânduială ne duce. Pentru că nu se face nimic bun în sufletul spurcat la beţie. Beţia este îndrăcirea de bunăvoie, născută în suflet din patimă. Beţia este maica răutăţii şi vrăjmaşa faptei bune. Pe cel tare îl arată fricos şi pe cel înţelept desfrânat. De dreptate nu ştie şi îţi ia mintea. Precum apa este duşmanul focului, tot aşa şi beţia stinge mintea. Pe cel îndrăcit toţi îl miluiesc, iar de cel care se îmbată toţi râd, deşi acelaşi lucru pătimesc; că beţivul nu-i vrednic de nici o milă. De multe ori, cei care se îmbată trec zidul, părându-li-se că sar o râpă sau un pârâu, iar sunetul şi zgomotul care umple urechile lor le aud ca pe o mare ce se tulbură, iar pământul cu munţii se învârteşte sub picioarele lor. Chiar în boală grea îi aruncă beţia. Capul lor, neputând să stea drept pe umeri, cade când încoace, când încolo. Beţia le face somnul greu, întunecându-le mintea. De aceea învăţătorii de pretutindeni ne poruncesc şi grăiesc: „Să nu vă îmbătaţi cu vin, căci din această patimă nu este mântuire!”.

Până când cazi în primejdii cu băutura? Nu mai ai cuvânt înaintea oamenilor. Rea privelişte este beţia pentru ochii creştinilor! De este omul tânăr cu vârsta, frumos la trup şi de este ostaş, beţia este o mare ispită, neputând să se îndrepteze, nici să umble pe picioarele sale. Omul cel înfricoşător pentru vrăjmaşi se face de râs înaintea copiilor pe drumuri, fiindcă de ameţeală se vatămă fără sabie şi se ucide fără de potrivnici. Oamenilor, chiar de s-ar afla în floarea vârstei, beţia le este prăbuşire şi multă patimă de la vrăjmaşii lor. Beţia este pierzare a omului şi a minţii lui, o stricăciune a puterii lui, o vătămare a vieţii şi o veşnică moarte. Din care să ne izbăvească pe noi Domnul Dumnezeu! Amin.

(Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Din cuvintele duhovnicești ale Sfinților Părinți, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2003, pp. 304-305)