Un strigăt

mocnit clocoteşte

în tânjirea adâncurilor.

Şi aşteaptă

la uşa inimilor

să fie auzit:

„Care-i sensul

faptului de a fi?

Care-i menirea?”

Întrebarea aşteaptă

la răspântii,

să-şi afle întrebătorul

care s-o culeagă

ca pe o floare rară,

s-o pună la inimă,

să caute, să se frământe, să se zbată

şi să aştepte, mai ales să aştepte,

răspunsul.

Şi răspunsul

îşi răsfiră conţinutul

în aşteptări intense,

el este

infuzat câte puţin în toate

clipele vieţii,

ca sângele trecând

pe la toate celulele.

Şi oare nu aşteaptă

toată lumea?

Puiul așteaptă să iasă din ou,

femeia să nască, deșertul apa

și toată viața roadele.

Și răspunsul se ridică

discret

din suma tuturor clipelor,

când noi așteptăm Viața

care deja respira în noi.

„Aștept învierea morților

și viața veacului ce va să fie!”

(Ioan Bute, Sărutul tău alb, Editura Corgal Press, Bacău, 2014, pp. 38-39)