În cadrul slujbei vecerniei, partea centrală o constituie procesiunea preotului din Sfântul Altar, către Sfântul Altar – act liturgic ce poartă denumirea de vohod. În timpul acestuia, preotul rostește o rugăciune a intrării. Aflat în mijlocul bisericii, preotul tămâiază icoanele, tronul episcopal și pe credincioșii prezenți. La sfârșirea cântării de la strană, acesta rostește formula „Binecuvântată este intrarea Sfinților Tăi”.

Aceste cuvinte, păstrate astăzi în slujba vecerniei, sunt moștenire din practica liturgică creștină a primelor secole. Din punct de vedere istoric, „Sfinții” erau creștinii care participau la rugăciunea de seară. Încă din paginile Noului Testament, primii adepți ai religiei creștine purtau numele de sfinți. Mărturia cea mai clară o găsim în Faptele Apostolilor, atunci când, pentru prima dată, „sfinții din Antiohia s-au numit creștini”.

Intrarea creștinilor la locul de adunare era văzută ca un act liturgic, mai ales în contextul persecuțiilor la care aceștia erau supuși în primele secole. După pacea adusă de edictul Sfântului Constantin cel Mare și creșterea numărului de creștini, termenul de sfânt a luat o nouă conotație. Sfinți au fost numiți martirii și cuvioșii monahi care își sfârșeau viața în sfințenie. Astfel, „intrarea Sfinților Tăi” duce cu gândul la prezența îngerilor și a sfinților din Împărăția lui Dumnezeu. În Biserică și la rugăciune se unesc lumea cerească și lumea sfinților, întru slăvirea lui Dumnezeu.