Independența de Stat a României, proclamată în chip solemn la 9/21 mai 1877, prin celebrele cuvinte intrate în istorie suntem independenţi, suntem o naţiune de sine stătătoare a fost câștigată și apărată prin lupte crâncene. Episcopul Atanasie Stoenescu al Râmnicului Noului Severin (1873-1880) spunea că: „Țara noastră care de mai multe secole a suferit și suferă barbarismul, văzând că nu mai găsește un alt mijloc de scăpare, ci numai în viguroasele brațe ale fiilor săi, i-a chemat pe toți la arme”[1]. I-a chemat pe feciorii țării sub arme pentru a împlini idealul de secole al unității și al eliberării de sub jugul otoman, ideal obținut prin jertfă și vărsare de sânge.

Mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei (1875 – 1902) spunea într-o circulară adresată la 14 iulie 1877 următoarele: „Acum dar, mai cu seamă, când fiii poporului român, copiii și frații noștri sunt la hotarul țării cu arma în mână, vărsându-și sângele pentru a apăra căminele și onoarea românilor, împreună cu templurile sfintei noastre religii, clerul nu poate să rămână nepăsător și fără a lua parte, pe cât se poate, la sacrificiile ce se cer în asemenea timpuri extraordinare”[2]. Prin urmare, conștientizând importanța evenimentelor declanșate în 1877, Biserica Ortodoxă Română a înțeles că nu poate rămâne indiferentă  în aceste momente istorice, motiv pentru care și-a pus în lucrare toate mijloacele de care dispunea pentru a veni în sprijinul țării, a militarilor și a populației. Grija ei pentru Armata țării s-a arătat în primul rând în rugăciunile pe care aceasta a început a le înălța către Înduratul Dumnezeu, odată cu începerea ostilităților, invocând mila și ajutorul dumnezeiesc, pentru ca armata țării să dobândească victoria, după care au tânjit și luptat generații întregi de români. În acest sens, mitropolitul primat Calinic Miclescu (1875-1886) a dat un ordin tuturor protopopilor din țară ca: „să se facă rugăciuni în toate bisericile la Utrenie și la Liturghie pentru ca Providența în împrejurările de față să ajute înălțimii sale Domnitorului Țării și armatei creștine, ca să le dea biruință asupra vrăjmașului”[3]. Totodată, un alt lucru demn de remarcat este și momentul binecuvântării de către vlădica Atanasie de la Râmnic a militarilor, urmată de sfințirea podului de la Corabia, dimpreună cu un sobor de preoți, pod pe care urma să-l traverseze oastea română pentru a lua în primire frontul de la sudul Dunării[4].

Biserica Ortodoxă nu s-a rezumat doar la a înălța rugăciuni, ci a conștientizat că este nevoie și de o implicare efectivă, motiv pentru care a cerut ca o parte din slujitorii sfintelor altare să intre în serviciul armatei și să însoțească trupele în atmosfera apăsătoare a frontului de la sud de Dunăre, oficiind slujbe specifice mediului militar și sfințind drapelele de luptă. Spre exemplu, din cadrul garnizoanei Iași au însoțit armata română pe front preotul Ilie Grigoriu și ieromonahul Narcis Crețulescu[5]. Alți preoți din Arhiepiscopia Iașilor, pătrunși de o puternică înflăcărare, au cerut ei singuri înrolarea în rândurile armatei. Pildă în acest sens ne stă preotul Nicolae Galin de la Biserica „Sfântul Ilie” din Iași care cerea Ministerului de Război „[…] subsemnatul Nic. Galin, […] cu respect vă rog să binevoiți a-i da un loc de preot la ambulanța de pe câmpul de rezbel sau ori unde necesitatea de preot ar reclama, vă rog D-le Ministru după devotamenul ce am, de a participa la o așa mare operă, ca adevărat român […]”[6].

Războiul pe care îl purta România era socotit un „război drept, un război de eliberare națională”[7], iar Biserica Ortodoxă Română nu a încetat a-și aduce partea sa de contribuție. Așa se face că, pe lângă preoții militari, care și-au desfășurat activitatea chiar în mijlocul frontului, au fost chemați să slujească Patria și numeroși monahi, în Serviciul medical de pe front sau din spatele frontului, îngrijindu-i pe cei suferinzi. Luptele crâncene trimiteau pe patul de suferință numeroși ostași, iar pentru îngrijirea lor era nevoie de înființarea de noi unități medicale și de sporirea personalului medical. În acest sens, Mitropolitul Iosif Naniescu scria: „monahii și monahiile […] ce ce sunt în putere de a lupta cu ostenelile, să meargă în mijlocul ostașilor Patriei ce se luptă și cad răniți, a le îndulci suferințele și durerile răniților prin serviciul ce se face la ambulanță”[8]. Astfel că, la apelul făcut de mitropolitul Iosif, din mănăstirile moldovene (Văratec, Agapia, Agafton, Neamț, Secu etc.) au plecat călugări, bărbați și femei, în sprijinul sistemului sanitar, acordând asistență celor răniți aflați în spitale sau pe câmpul de luptă, împlinind diverse ascultări: „se ocupau de asistența medicală și administrație, serviciu la mese și la spălătorii”[9]. Din mănăstirea Agapia menționăm doar câteva nume de maici care au mers să îndeplinească nobila misiune, și anume: Ermiona Cristescu, Xenia Ghibanu, Magdalena Vasilovici, Zenaida Dimitriu[10] etc. În ceea ce privește mănăstirea Văratec, din cauza unui incendiu care a distrus arhiva mănăstirii, nu cunoaștem nici un nume, cu toate că trebuie să fi fost și de aici multe monahii implicate. De la Mănstirea Neamț, starețul Timotei dă binecuvântarea ca 25 de călugări să fie „pregătiți așteptând numai chemarea din partea D. Ministru competinte”[11], iar de la ctitoria vornicului Nestor Ureche și a soției sale, Mitrofana, Mănăstirea Secu, avem 11 viețuitori care se vor implica, ieromonahi și simpli monahi, printre care amintim: Venedict Andronic, Calistrat Savu, Dometian Porfirie,[12] etc. Spitalele de pe front sau din spatele frontului (București, Craiova, Turnu Măgurele, Galați, Bârlad, Iași) le erau de acum adevărate mănăstiri unde săvârșeau zi-noapte „liturghia fratelui”.

Așa după cum am putut vedea, la Războiul pentru obținerea Independenței de stat a participat, pe lângă oastea țării, și întreg clerul Bisericii Ortodoxe Române, căci au simțit că este de datoria lor, ca fii ai țării, să se angajeze trup și suflet în sprijinirea Armatei și a Patriei pentru a alunga puterea vrăjmașului văzut care amenința de secole cu pieirea ființei naționale. (Brădățan Florinel Cristian)