Iaşul este capitala culturii. Un oraş al marilor iubiri, al marilor idei, al Marii Uniri. Un oraş al primului spectacol de teatru în limba română, al primului orologiu din Ţările Române şi al primelor pagini tipărite în limba română. Oraș al primului Abecedar, al primului muzeu memorial şi al primului Muzeu de Istorie Naturală. Un cumul de clădiri, dar şi o construcţie spirituală şi culturală. „Iaşul e o mare istorie a poporului român”, scria Lucian Blaga, în prima jumătate a secolului al XX-lea. Nu în ultimul rând, Iașul reprezintă locul în care asociațiile de meseriași sau breslele s-au strâns în jurul bisericilor, și-au unit destinele și numele. La ce ne gândim astăzi, când auzim numiri precum Curelari, Vulpe sau Talpalari, date unor biserici istorice?

Biserica vistiernicului Iordache Cantacuzino

De puțină vreme, Iașii deveniseră capitală a Moldovei. Miron Barnovschi și, apoi, Vasile Lupu au mutat administrația statală de la Suceava la Iași, în sensul deplin al cuvântului. La mijloc de secol XVII, orașul era restrâns în jurul curții domnești, care avea în centru biserica Sfântului Nicolae. Ulița Mare se întindea spre biserica Sfintei Vineri de pe Medean – actuala Hală Centrală – în dosul căreia erau beciurile domnești și vama. După ctitoria măreței biserici a Trei Ierarhilor, în partea de miazănoapte mai era biserica Stratenia (pe locul actualei Catedralei Mitropolitane) și o mică mahala, „a muntenimii”, mărginită de Râpa Galbenă. Așa cum îi spune și numele, săracii orașului își procurau de aici lutul necesar construirii și lipirii caselor. Cam atâta era capitala Moldovei. Mari clădiri, în afara celor câteva biserici și a curții domnești nu se găseau. Peisajul a fost schimbat de o nouă ctitorie, o biserică ridicată la marginea așezării, în apropierea râpei calicilor – actuala Râpă Galbenă.

Cumnat și sfetnic de taină al domnitorului Vasile Lupu, vistiernicul Iordache Cantacuzino închină praznicului Nașterii Maicii Domnului o frumoasă biserică, finalizată și târnosită în jurul anului 1640.

Prietenia și rudenia celor doi oameni politici a făcut ca biserica Nașterea Maicii Domnului să semene, din punct de vedere arhitectonic, cu ctitoria Trei Ierarhilor. Chiar dacă dantelăria nu a fost preluată întru totul, noua biserică avea la exterior nișe trilobate sculptate în piatră, dispuse în două registre, prezente și pe turnul clopotniță. Așa s-a născut o biserică nouă și frumoasă, o biserică care va fi preluată și transmisă nouă, peste veacuri, de o breaslă despre care astăzi se știu foarte puține.

Biserica breslei Talpalarilor din capitala Moldovei

O dată cu venirea fanarioților la Iași și a întregii lor suite, în Moldova are loc înființarea unei bresle comune a pielarilor și a dubălarilor. Grecii amatori de blănuri scumpe și încălțări luxoase au adus prosperitate meseriașilor din medeanul Sfintei Vineri. Toate au mers bine, până când curelarii au refuzat să mai furnizeze pielea prelucrată fraților care confecționau produsul final – adică, celor care făceau tălpile încălțărilor. Curelarii au rezolvat rapid problema, luând legătura cu ciubotarii ruși, aflați la marginea orașului, pe dealul Tătărașilor. Păgubiții, meșterii talpalari, s-au văzut fără obiectul muncii – deci, fără mijloace de trai. Conflictul a ajuns până la urechile mitropolitului Gavriil Calimahi care, în anul 1786, printr-un hrisov mitropolitan, a înființat breasla de sine stătătoare a talpalarilor, dându-le în grijă biserica vistiernicului Iordache Cantacuzino, a cărei familie se stinsese la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Noul statut a adus bunăstarea în casele meșterilor de „tălpi papucești”. Aceștia au putut cumpăra piei gata dubite de la comercianții armeni din Iași, iar mai târziu au lucrat din nou cu meșterii curelari. Viața luxoasă a grecilor din Fanar, apoi moda Veneției și a Parisului adoptate de către beizadelele capitalei Moldovei, toate au adus prosperitate breslei talpalarilor. Nu numai breslei, ci și bisericii Nașterii Maicii Domnului. La finalul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, biserica cantacuzinilor a renăscut cu sprijinul breslașilor. În jurul anului 1797, acoperișul de șiță – care a ars de câteva ori – a fost înlocuit cu o învelitoare de plumb adus din turnătoriile Galațiului, iar în anul 1800  a fost efectuată o reparație generală a bisericii.

„Logodna” dintre meșterii talpalari și biserica ieșeană s-a destrămat la începutul secolului al XIX-lea. Începutul industrializării, apariția manufacturilor și a micilor fabrici de încălțăminte au adus la sapă de lemn pe închinătorii bisericii. Mulți s-au reorientat spre cojocărit, alții au devenit angajați ai manufacturilor evreiești și doar puțini au continuat pe cont propriu, breasla talpalarilor desființându-se. Biserica a intrat sub oblăduirea sfintei Mitropolii, dar și în inima unor familii boierești, care au salvat-o de la pieire.

„Focul cel mare” și biserica familiei Cantacuzino-Pașcanu

Rămasă fără închinători, biserica Nașterii Maicii Domnului a trăit clipe de pătimire, dar și clipe de înviere, în secolul al XIX-lea. Chiar la începutul secolului a fost pârjolită de „focul cel mare”, un incendiu care a rămas în conștiința istorică a locuitorilor capitalei. Așa cum nota un contemporan pe o filă de Triod, incendiul care a mistuit tot centrul orașului „a început la casele spătarului Ilie Zmău și, arzând Ulița mare toată, Mitropolia, Trisfetitele, Curtea gospod, Podul vechi, Târgul de jos, Heresteaua și Sfântul Constantin, până peste Bahlui, au ars și biserica Tălpălari, distrugându-o până la goliciunea zidurilor”. Ajunsă în ruină, ctitoria a fost preluată de către o familie boierească. Aceasta i-a făcut „din nou bolțile și catapeteasma, mărindu-i ferestrele și înfrumusețându-le cu cele din lăuntru și cele din afară podoabe”. Boierii Cantacuzino Pașcanu, dar și familia Beldiman au pus umărul la refacerea vechii biserici. În scurt timp, locașul a fost readus le strălucirea de odinioară, redevenind una dintre atracțiile Iașului. După deschiderea Academiei Mihăilene, prima universitate din țara noastră, biserica Talpalari a servit ca paraclis al noii instituții, dobândind și renumele de „biserică a școalelor”. La 16 iunie 1835, Mitropolitul Veniamin Costachi și domnul Mihail Sturza deschideau cursurile vestitei instituții, printr-o slujbă de binecuvântare săvârșită în biserica Talpalarilor.

Necropolă boierească și loc de odihnă pentru sfântul cerșetor

Strălucirea recăpătată prin cheltuiala marilor familii boierești a făcut ca biserica să fie mereu în mijlocul vieții sociale a capitalei Moldovei. Un spațiu în care se respira istoria, ctitoria a devenit loc de odihnă, până la Învierea cea de obște, pentru mulți oameni importanți ai vremii. Arhierei, boieri, oameni politici și actori și-au găsit liniștea la Talpalari. Dintre aceștia, amintim pe episcopul Filaret Apamias Beldiman, Mihalache Cantacuzino-Pașcanu, Pulcheria Cantacuzino, Gheorghe Beldiman, Anastasia Rosetti, Alecu Rosetti-Ciortescu, Alexandru (Alecu) Beldiman, Dumitru și Smaranda Beldiman.

Însă, peste toate capetele încoronate, în cripta bisericii odihnesc osemintele unui sfânt… ale unui sfânt cerșetor! Pe Lumânărică, așa cum a fost reținut de cronicile vremii, îl întâlneai la colțul străzii, la mijloc de secol XIX, „desculţ, cu capul gol, încins cu o funie şi cu traista în şold, împărţind lumânări şi cerşătorind, nu pentru dânsul, lui nu-i trebuia nimică, ci pentru alţii. La un schit sărac lipseşte clopotul: Lumânărică îl ia din târg. O biserică nu are veşminte, Lumânărică îi aduce stofe bogate, iar el doar o haină trenţăroasă, ce abia îi acoperă goliciunea trupului, căci în zadar voieşti să îl îmbraci…”. A murit la poarta unei familii boiereşti, îngheţat în luna decembrie a anului 1843. Doamna Marghioala (Maria) Miclescu, din naştere Beldiman, a fost aceea care l-a înmormântat pe Lumânărică, în curtea bisericii Talpalari. Multă vreme, la mormântul său a fost loc de pelerinaj, căci amărâţii Iaşului nu l-au uitat. Atunci când au avut loc lucrări de reparaţii şi sistematizare a spaţiului bisericii, osemintele lui au fost mutate în gropniţă, alături de cele ale boierilor din familia Beldiman.

Lăcașul Nașterii Maicii Domnului este o pagină de istorie a capitalei Moldovei. O istorie vie, în centrul Iașului. Chiar dacă astăzi stă ascunsă privirilor, în spatele unor blocuri, praful uitării nu se găsește la această ctitorie. Liturghie după liturghie, Cuvânt după cuvânt, tineri care caută veșnicia, cler, popor și monahi Îl strigă pe Dumnezeu pe Nume, din mijlocul unei biserici istorice. Meșterii de „tălpi papucești” au apus de mult timp, dar a rămas ceva… o biserică și un nume bun. Pe scurt – Talpalari.