Ceea ce a stârnit interesul şi a atras atenţia asupra monumentului este factura picturii, o manieră de lucru aparte, care, deşi uşor diferită de cea omologată de exigenţele unei erminii respectate la literă, nu depreciază cu ceva calitatea estetică şi nici nu zădărniceşte în vreun fel mesajul evanghelic al scenelor care îmbracă în mod obişnuit zidurile bisericilor. La vremea când se zugrăvea biserica din Bârnova, în spaţiul ortodox românesc tehnica picturii în frescă şi practica împodobirii locaşurilor de cult conform reperelor canonului iconografic de tradiţie bizantină erau aproape uitate. Preferinţa pentru pictura realist-naturalistă occidentală a întrerupt pentru o perioadă linia tradiţională a picturii bizantine de la noi. În contextul mai larg al unei perioade de tranziţie, în care se urmărea reînnodarea tradiţiei şi reînvăţarea tehnicii de lucru, exemplul de faţă este, prin conţinutul, factura şi expresia artistică, un caz unic şi, cred, irepetabil.

În perioada regimului comunist, aşezământul bisericesc a fost închis

Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” din localitatea Bârnova a fost construită între anii 1942-1947 de către fraţii Ionel şi Georgel Inculeţ, ca o împlinire a dorinţei părinţilor lor, Ion C. Inculeţ şi a soţiei sale Ruxandra (înainte de căsătorie, principesa Ruxandra Başotă-Cantacuzino), stinşi prea devreme din viaţă pentru a o mai vedea finalizată. Ridicată nu departe de oraşul Iaşi, pe o proprietate unde se afla reşedinţa de vară a familiei, biserica s-a dorit a fi de la început necropola ctitorilor, dar fiindcă la moartea lor zidirea bisericii încă nu fusese terminată, rămăşiţele lor pământeşti au fost aduse de la Bucureşti şi reînhumate în naos la data de 7 iunie 1942. Biserica a fost sfinţită în anul 1947, imediat după terminarea picturii, iar după un an, ca urmare a voinţei urmaşilor ctitorilor, sfântul locaş împreună cu pământul deţinut de familia Inculeţ au fost donate Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. În perioada regimului comunist, aşezământul a fost închis, slujindu-se doar în zilele de hram ale bisericii. Din anul 1992 sfântul locaş a devenit biserică parohială.

Remarcabilă prin supleţea şi eleganţa proporţiilor, arhitectura Bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Bârnova descinde din aşa-numitul stil vechi muntenesc, remodelând într-un mod strălucit o structură ce îmbină elemente specifice edificiilor eclesiale bizantino-balcanice. Dacă primul impact vizual la intrarea în biserică pare să vădească o atmosferă ternă (poate şi din pricina fumului imprimat în stratul pictural de-a lungul timpului), după o scurtă acomodare privirea este răsplătită cu un inedit spectacol pictural. Suprafeţele parietale, acoperite cu scenografii monumentale, pe fundalul cărora se desfăşoară ample naraţiuni hagiografice, surprind privitorul prin neobişnuite rezolvări compoziţionale, prin cromatica reţinută şi caldă. Mesajul evanghelic, ilustrat în pericope care se succedă atât pe orizontală, cât şi pe verticală, în registre care se intersectează pe alocuri în structuri serpentinate, angajează vizual deopotrivă personaje şi elemente arhitecturale, într-o discursivă continuitate şi într-o originală unitate stilistică. 

Factura picturală atipică trădează un autor cu o formare artistică şi o cultură plastică deosebite de ceea ce în mod obişnuit se consideră că ar alcătui profilul ideal al iconarului sau al pictorului de biserici. Participant ‒ alături de mari nume ale artei româneşti, precum Constantin Brâncuşi, George Enescu sau Maria Tănase ‒, la Expoziţia Universală de la New York (1939), reprezentant, împreună cu alte personalităţi de seamă ale culturii noastre, la Pavilioanele Româneşti de la Paris (1937) şi Barcelona (1929), profesor universitar la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Ştefan Constantinescu este pictorul care va fi solicitat să decoreze şi ctitoria-necropolă a academicianului Ion C. Inculeţ.

Pictorul care a redat la Bârnova rezultatele experienţei libertăţii de interpretare cu regulile canonului iconografic

Ştefan Constantinescu (1898-1983), căsătorit cu actriţa Clody Bertola, a făcut studii la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, între anii 1913-1916, şi la Academia de Arte Frumoase „J. Pascin” din Paris. Pictează mai multe biserici (singur sau în colaborare cu alţii), expune pictură şi grafică în ţară şi în aproape toate capitalele Europei, acordându-i-se mai multe premii şi distincţii. În domeniul artei monumentale a realizat o serie de compoziţii caracterizate printr-o largă desfăşurare narativă, dintre care le amintim doar pe cele de la „Casa Scânteii” şi din holul sediului Marii Adunări Naţionale din Bucureşti, precum şi pe cea de la Palatul UNESCO din Geneva.

Raportat la factura bizantină, stilul personal al frescelor lui Ştefan Constantinescu, mai neconvenţional, se caracterizează prin încercarea de a asocia în acelaşi cadru compoziţional rezultatele experienţei libertăţii de interpretare şi de expresie cu regulile canonului iconografic. Cu un ochi contemplă construcţiile sintetice ale formelor transfigurate iconic, analizând convenţiile plastice revelate şi revelatoare, iar cu celălalt ochi admiră lecţiile marilor maeştri ai picturii universale.

Mai multe elemente iconografice fac trimitere către pictura paleocreştină din catacombe

Varianta interpretativă realizată de Constantinescu la Bârnova, pornind de la formulele iconografice statornicite prin tradiţie, se încheagă din mai multe concepte şi viziuni artistice. Expresie a rememorării parcursului investigator către originile artei creştine, rezolvările lui formale ating simplitatea „canonului” primar, valorificând în acelaşi timp experienţa acumulată în veacuri de pictură profană. Siluetele alungite, drapate după moda antică, chipurile abia sugerate, ornamentaţia simplă şi sobrietatea paletei fac o evidentă trimitere către pictura paleocreştină din catacombe. Asemenea primelor imagini creştine, care aveau un caracter preponderent anecdotic sau simbolic, Constantinescu nu insistă pe individualitatea figurilor sau pe studiul portretului. Chipurile sunt tratate lapidar, cu tuşe largi, transparente, cu tonuri discrete, unele suprafeţe rămânând la stadiul de eboşă, cu contururile sumar schiţate.

Ilustraţiile vădesc vieţi de sfinţi şi întâmplări mai puţin abordate în programul iconografic bizantin

Dominanta cromatică a ansamblului pictural împleteşte armoniile gamei complementare roşu-verde, din care se dezvoltă o paletă de griuri colorate. Între acestea îşi fac simţite mai pregnant prezenţa: ocrul, roşul, verdele de crom şi albul, amplificând registrul tonal şi spectrul cromatic cu o largă plajă de nuanţe. Pe fundalul unor construcţii scenografice concepute special pentru a exprima plastic naraţiunea biblică, pictorul ilustrează – printr-o reaşezare „în pagină” a temelor – vieţi de sfinţi şi întâmplări mai puţin abordate în programul iconografic bizantin, cum ar fi: „Orbirea vrăjitorului Elimas” (Faptele Apostolilor 13, 12) sau scene inedite din viaţa Sfântului Antonie cel Mare. Secvenţe hagiografice sau pericope evanghelice se derulează uneori pe înălţime, citindu-se asemenea unor stampe asiatice supradimensionate.

Viziunea scenografică a compoziţiilor elansate, desfăşurate pe îngustele pseudoabside laterale, populate cu personaje alungite, se învecinează oarecum cu universul plastic al lui El Greco, un artist a cărui viziune barocă îşi are o parte din rădăcini în pictura bizantină. Asemenea lui El Greco, dar fără a avea aceeaşi expresie dramatică a dinamismului compoziţiilor, Constantinescu preferă de multe ori reprezentarea mişcării pe verticală decât cea a profunzimilor perspectivale, apropiindu-se, astfel, cu mai multă uşurinţă, de viziunea bidimensională a tratării spaţiului din iconografia răsăriteană. Subscriind concepţiei lui El Greco care deforma natura din raţiuni stilistice, Constantinescu simplifică forma, o esenţializează, o dezbracă de ceea ce este nesemnificativ, revelând într-un anume fel o ipostază a unui El Greco care face parcursul invers, de la realismul profan către sinteza tradiţional bizantină.

Nici bizantină, nici realistă, factura picturii Bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Bârnova ar fi greu de clasat în vreuna din rubricile stilistice tradiţionale. Există în pictura de la Bârnova o paradoxală combinaţie de bizantinism şi spirit modern, oglindită în forme care sunt deodată robuste şi diafane, dar neînregimentate în cutumele iconografiei. Cei mai rigorişti ar putea judeca astfel de abilităţi ca pe o abatere de la puritatea stilului canonic tradiţional, acuzându-l pe artist de prea multă originalitate. În opoziţie, alţii ne-ar aduce aminte că sunt multe biserici pictate în stil neobizantin, de o calitate care nu se ridică la valoarea artistică a celei de la Bârnova. Din perspectiva ambelor opinii, se impune întrebarea: optăm pentru canonicitatea stilului de dragul stilului, trecând cu mare pogorământ peste stângăcia desenului şi dezacordurile cromatice ale unor icoane ce ating uneori grotescul şi caricaturalul, sau îmbrăţişăm (tot cu pogorământ) o factură inedită, de o ţinută estetică şi valoare artistică remarcabile, dar care nu are toate ingredientele stilistice ale picturii bizantine?

Suntem în faţa unui caz care ne aşază în poziţia gestionării relaţiei dintre valoarea creaţiei artistice şi scrupulozitatea angajării teologice. La Constantinescu, imaginea nu calchiază maniera tradiţional bizantină, dar nici nu ni se oferă sub forma citatului realităţii – asemenea picturii lui Grigorescu de la Agapia, de exemplu –, ci este filtrată şi interpretată. Din punct de vedere teologic şi dogmatic, autorul nu se abate de la programul iconografic decât prin reaşezarea topografică a unor episoade, adaptându-şi discursul după configuraţia şi particularităţile spaţiului liturgic. Rezolvarea plastică a picturii murale de la Bârnova este mult mai aproape de maniera de transfigurare iconică decât de cea a improvizaţiei sau a intermedierii artistice prin care este reflectată lumea cotidiană tridimensională. Dintre toate locaşurile de cult pictate de Ştefan Constantinescu, varianta interpretativă a picturii bisericii cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul” din Bârnova este cea mai unitară din punct de vedere stilistic şi rămâne, prin unicitatea şi valoarea ei artistică, un monument pictural inedit. (Ieromonah Mihail Gheaţău, Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi)

1 Unul dintre ctitori, savantul Ionel Inculeţ a murit în anul 2011 în vârstă de 91 de ani, lăsând în urmă o importantă moştenire (27 de patente industriale) în domeniul electrostaticii. A fost consultant pentru misiunile NASA pe Lună şi pe Marte şi Doctor Honoris Causa al Universităţii Western Ontario din Canada, al cărei departament de Environmental Engineering and Applied Electrostatics i-a fost, şi de această dată, ctitor. Fizician şi inginer de talie mondială, în 1992, Ionel Inculeţ a fost numit membru de onoare al Academiei Române.

2 Fratele său, Georgel Inculeţ a murit de tânăr în exil, la anul 1947.

3 Ioan Scurtu, Istoria Basarabiei de la începuturi până în anul 2003, ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2010, pag. 128. Ion Inculeţ (1884-1940) a îndeplinit funcţiile de preşedinte al Sfatului Ţării din Basarabia - în perioada când s-a decis unirea acesteia cu România - şi cea de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al României Mari între anii 1936-1937. A fost membru al Academiei Române.