Mirosloveşti, ceasurile dimineţii. Urcăm, împreună cu părintele din sat, să vedem bisericuţa de lemn despre care se spune că ar fi cea mai veche din judeţul Iaşi. Norii stau îngrămădiţi pe un cer mânios, cernând, în răstimpuri, burniţa iernii ce nu se dă dusă. Mustul ultimei zăpezi răspândeşte un frig aspru. Cu toate năbădăile ei, vremea tinde să ne facă un favor: proiectată pe cerul plumburiu, bisericuţa de lemn e o splendoare. Contururile clare îi trădează trăinicia.

Aşezată pe o coamă a Dealului La Botuş, aproape de casele sătenilor, pare un stejar masiv, crescut din tăcerea cimitirului ce-o înconjoară. De-acolo, de sus, priveşte de veacuri apa Moldovei, cu toată valea ei, până hăt, departe, cu zăvoaiele sale şi cu drumul ce duce spre Iaşi. O întindere pe care n-a scăpat-o din ochi de cine ştie câtă vreme, asemeni unui paznic vigilent. Atât de potrivit e aşezată şi atât de larg e orizontul ce se deschide privirii, încât mai că-ţi vine să crezi că Dumnezeu Şi-a făcut aici casă, pentru veşnicie, ca să poată ocroti credinţa nestrămutată a moldovenilor.

Ne apropiem de bisericuţă, în vreme ce părintele ne povesteşte despre cât de bine s-a păstrat lemnul, deşi atât de bătrân. Într-adevăr, e aproape neverosimil de bine conservat. Nici urmă de cari, nici pomeneală de putreziciune, nici vorbă de vreo bucată de lemn rupt sau distrus în timp. Peste bârne, veacurile s-au aşezat domol. N-au smintit cu nimic firea lemnului, tăria şi curăţenia lui. Totul pare neatins, prins zdravăn, la colţuri, „în cleşte“. Încinsă ca-ntr-un brâu în bârnele masive de stejar, biserica n-a cedat. „Bătrânii spun că demult aici erau păduri uriaşe de fag şi stejar. De-acolo s-a luat lemn pentru biserică, iar bârnele sunt cât pereţii de lungi. Lemnarii spun că stejarul, tăiat la o anumită vârstă, are viaţă lungă în orice construcţie“, ne spune părintele Liviu Siminciuc.

Iar legenda nu e deloc departe de adevăr. Perdeaua de stejari a ferit satul şi de ochii hulpavi ai năvălitorilor vreme îndelungată. Iar o dovadă a codrilor de odinioară este păstrată chiar în altar, acolo unde piciorul sfintei mese e, practic, partea de jos, retezată, a unui trunchi de stejar, cu rădăcinile încă înfipte în pământ.

O istorie controversată

Am pornit spre bisericuţa de la Mirosloveşti cu gândul că voi putea lămuri dilema anului în care a fost ridicată, asupra căruia planează numeroase controverse. Istoricii Vasile Chirica şi M. Tanasachi, care au făcut cercetări în zonă, au datat biserica la 1535. În această variantă, ar fi cel mai vechi lăcaş de lemn din judeţul Iaşi. Alţi cercetători plasează anul construcţiei la 1756, bazându-se pe o inscripţie descoperită pe frontispiciul uşii de intrare. Argumente pro şi contra există şi într-o variantă, şi în cealaltă.

Datarea la 1535 ar fi plauzibilă, dat fiind faptul că prima atestare documentară a satului Mirosloveşti se găseşte într-un act de danie de la 1429, iar, după cum bine se ştie, în Moldova acelor vremuri nu s-ar fi putut pomeni sat fără biserică. În plus, tehnica foarte rudimentară folosită în prelucrarea bârnelor trimite cu gândul foarte departe, către secolul XVI.

De cealaltă parte, anul 1756 este scrijelit în lemn, de meşterii care şi-au lăsat acolo şi numele, fiind singura menţiune a unui an găsită în această bisericuţă. Un alt argument ce pare a îndreptăţi această datare este legat chiar de hramul bisericii, care n-ar fi putut fi atribuit în secolul XVI, înainte de aducerea moaştelor Sfintei Cuvioase Parascheva în Moldova, de către domnitorul Vasile Lupu.

Dilema legată de anul datării pare să încline, însă, mai mult balanţa spre anul 1535, iar anul 1756, scrijelit pe ancadramentul uşii de intrare, să fi fost doar anul refacerii majore a bisericii. De altfel, inscripţia, realizată destul de neglijent în raport cu rigoarea construcţiei, face diferenţa, lăsând semne de întrebare asupra veridicităţii anului 1756 ca an al construcţiei bisericii din temelii. „Probabil, după intervenţia de reparaţie de la 1756 s-a schimbat hramul, pentru că la 1641 intraseră în ţara noastră sfintele moaşte ale Cuvioasei Parascheva. Şi, în epocă, era o tradiţie ca unei biserici nou înfiinţate sau reparate să i se dea acest hram“, explică părintele Siminciuc. Una peste alta, rămâne o certitudine faptul că la 1756 bisericuţa ce va fi fost deja ridicată a suferit modificări şi reparaţii. Interiorul, odoarele, pictura bisericii sunt datate toate în perioada secolelor XVIII-XIX. Unii istorici susţin chiar că în acel an a fost construit şi cerdacul bisericii, iar câţiva ani mai târziu a fost amplasat în clopotniţa de la intrare un clopot ce se utilizează şi azi. Lămuriţi, în mare măsură, asupra acestei chestiuni, continuăm să explorăm monumentul.

Geniul meşterilor lemnari: tehnică şi pragmatism

Bisericuţa e de o simplitate uluitoare. Dar, pe cât e de simplă construcţia, pe atât de frumoase sunt proporţiile, pe atât de armonioase liniile şi volumele. Ridicată din bârne de stejar, încheiate în cleşte, folosind lemnul brut cioplit, acoperită cu draniţă „în coadă de rândunică“, cu o fundaţie din pietre de râu, biserica pare să fi fost aici de când lumea. Mă uit la măiestria cu care sunt strânse în cleşte aceste bârne şi parcă nu-mi vine să cred că nu s-au depărtat nici măcar un milimetru de-atâta amar de vreme. „Meşterii lemnari obişnuiau să recurgă la această tehnică, pentru că dacă venea o apă mare, biserica în cleşte nu se distrugea, iar dacă veneau turcii o puteau desface rapid şi îngropa în pământ, pentru a fi salvată“, vine şi explicaţia părintelui.

Pentru o vreme, îşi continuă povestea preotul paroh, pereţii şi pridvorul au fost placaţi cu scândură în exterior, ascunzând frumuseţea şi măiestria cu care fusese decorată. Aşa a găsit-o părintele Siminciuc în 1995, când a ajuns în sat. „Mi-au fost dragi lucrurile acestea vechi şi mi-a plăcut să le scot la lumină. Am dat jos scândurile cu care era placată biserica. Am reparat duşumeaua, am schimbat draniţa de pe acoperiş (1998-1999), cu ajutorul financiar al unui enoriaş, totul cum ne-am priceput noi, dar respectând întocmai tiparul bisericii. În 2006 au venit vreo 60 de specialişti de la Bucureşti, care participau la un colocviu pe tema bisericilor de lemn, şi m-au întrebat dacă am avut vreun proiectant când am făcut reparaţiile. Le-am spus că proiectantu-i Dumnezeu, prin preot şi prin meşteri“, povesteşte părintele.

Tehnica de netăgăduit a meşterilor lemnari ce vor fi trăit pe aceste meleaguri se poate observa în splendoarea decoraţiei exterioare: la bază, deasupra fundaţiei, biserica este înconjurată de două brâie, unul sculptat în relief, ca o frânghie, deasupra unui alt brâu ce simbolizează valurile apei, iar în dreptul ferestrelor un brâu răsucit şi întrerupt de rozete. Un element de originalitate este şi registrul de sus, situat aproape de acoperiş, care cuprinde ocniţe şi cruci încrustate alternativ. „Probabil pe aceste ocniţe s-a dorit pictarea, însă nu s-a mai reuşit, din cauza, poate, şi a vremurilor vitrege“, spune pr. Siminciuc.

Valoare artistică şi arhitecturală

Intru în biserică, deja copleşită de uimire. Însă abia aici secolele ce au trecut par să-şi spună cu adevărat povestea şi să dezvăluie dragul de frumos al creştinilor ce-au vieţuit la Mirosloveşti. O uşă din bârne masive, sculptată în brăduţi, face trecerea dinspre tăcerea de afară, către liniştea de veacuri ce domneşte în interior.

Catapeteasma, uşile împărăteşti, peretele despărţitor dintre naos şi pronaos, cheile de boltă fac dovada bunului gust şi a grijii pentru armonia ansamblului. Pictura - tempera aplicată direct pe bârna de stejar - e foarte bine conservată, dezvăluind o tehnică de secol XVIII-XIX şi un colorit original. Verdele, roşul, albastrul şi cărămiziul sunt culorile ce predomină. Totul asezonat cu motive populare. Prea frumos ca să nu fie admirat, prea frumos să fie uitat. Pronaosul, naosul şi altarul sunt vopsite în culoarea albastru închis, iar bolţile sunt decorate cu steluţe şi cu reprezentări ale Sfântului Duh. Deosebit şi unic este sistemul de boltire, care aduce, în mare măsură, cu stilul gotic. „Probabil că undeva pe la 1907, când s-a început biserica nouă, a avut loc şi o mică intervenţie la bisericuţa de lemn, la sistemul de boltire. Seamănă cu stilul gotic, iar această influenţă se regăseşte şi în stilul bisericii noi“, subliniază preotul.

Comori ale patrimoniului naţional

În interiorul bisericuţei s-au păstrat icoane şi cărţi bisericeşti valoroase, strane vechi, sfeşnice de bronz, toate datând din secolele XVIII-XIX.  „E posibil ca icoanele împărăteşti să dateze chiar din secolul XVII, dar pictura de pe catapeteasmă e de secol XVIII“, explică părintele.

Una dintre piesele cele mai valoroase descoperite aici şi păstrate în parohie  este prima ediţie românească a unei  Evanghelii, datând din 1869, ferecată în argint. Crucea de pe altar, de asemenea, este datată 1886. Suficiente motive pentru ca arhitectul Smaranda Gâlea, autoarea unui studiu privind bisericile de lemn din judeţul Iaşi, întocmit la cererea Consiliului Judeţean, să califice această bisericuţă ca având „un spaţiu interior unic, deosebite calităţi arhitecturale ale volumetriei de ansamblu şi valori de patrimoniu naţional de valoare excepţională“.

„Este un dar de la Dumnezeu să poţi repara o biserică“

Acesta e crezul părintelui Liviu Siminciuc, un crez aplicat, dacă ne gândim la modul în care comunitatea de aici a ştiut să aibă grijă de ceea ce a primit de la strămoşi. Iar alături de oameni au fost şi toţi ceilalţi preoţi slujitori, dar şi învăţătorii, şi profesorii de la şcoala din sat. „Noi facem multe lucruri, care se pierd în timp. Dar acestea care se fac pentru Dumnezeu nu se pierd. Este un dar de la Dumnezeu să poţi repara o biserică. Mulţumirea mea nu este pe atât de mare pe cât este lupta să pot s-o îngrijesc, s-o menţin, s-o duc mai departe. Vorbele lui Ştefan cel Mare nu trebuie să rămână în neant“, crede părintele.

Iar eforturile trebuie susţinute în continuare, pentru ca vizitatorii şi turiştii ce vor trece pe aici să aibă şi peste ani ce admira. Deşi biserica a fost reparată ultima dată în 2001 şi deşi lemnul este în stare bună, arh. Smaranda Gâlea consideră ca fiind necesare în continuare măsuri de conservare şi restaurare. „Grija noastră principală va fi să refacem bolta şi să restaurăm pictura, acolo unde este afectată, cu ajutorul unor specialişti. Primăria ne-a pormis că va asfalta şi drumul către bisericuţă, pentru ca vizitatorii să ajungă mai uşor, ba chiar să tăiem o alee direct spre drumul judeţean către Iaşi“, enumeră părintele lucrurile ce trebuie făcute în perioada imediat următoare.

Bisericuţa cu două altare

Dar poate că cel mai frapant element distinctiv este reprezentat de cele două altare. În fapt, primul altar (foto stânga), aflat la intrare, este chiar pronaosul, acolo unde se aşază femeile pentru a participa la slujbă. Dar asemănarea cu altarul propriu-zis este izbitoare, atât prin felul în care este construit peretele despărţitor, cât şi prin sistemul de boltire. „În primele veacuri creştine, biserica avea aceste două altare. Cei care nu erau botezaţi aveau voie să intre aici, în prima parte. Mai târziu, l-au adaptat pentru femei. Aici stăteau femeile, în faţă bărbaţii. Preotul intra, făcea aici rugăciunea. Era, de fapt, o bisericuţă în miniatură pentru femei. E una dintre puţinele biserici din Moldova care îşi mai păstrează cele două altare“, susţine părintele Liviu Siminciuc.

Deşi în bisericuţă nu se mai fac slujbe în mod constant din 1920, în fiecare an, de hram, pe 14 octombrie, se săvârşeşte Sfânta Liturghie. De asemenea, de vineri până duminică, bisericuţa este deschisă pentru toţi cei care doresc să-i treacă pragul, să se închine sau să aprindă o lumânare, iar mulţi dintre enoriaşi doresc să se facă aici slujba de înmormântare pentru cei din familie. „Vara mai ales, când e mai cald, copiii de la şcoală vin aici pentru orele de religie. Dăm viaţă şi bisericii“, spune cu emoţie în glas parohul de la Mirosloveşti.