Părăsim mănăstirea, avântându-ne pe șoseaua prăfuită și înfierbântată de un soare de iunie. Peste puțin timp, ajungem la poalele unei culmi înveșmântate bogat în verdeață. Aici e locul unde, cu peste cinci veacuri în urmă, oastea moldoveană s-a zbătut să țină piept celei mai mari armate pe care Europa o cunoscuse în toată istoria sa.

Pășim cu grjiă pe cărarea ce urcă ușor, peste un covor bogat de frunze moarte. De o parte și de alta, iarba necosită ajunge și până mai sus de genunchi. Jocul și verdele luminii de amiază te îmbie să poposești în desișul pădurii. Ajungem la „Crucea lui Ștefan”, un monument cu tricolor, înalt de câțiva metri, așezat pe un postament. Pe o placă de marmură, țintită în cuie, stă scris: „Acest monument a fost ridicat în memoria ostașilor căzuți în luptele de la Valea Albă – Războieni, la 26 iulie 1476”.

Pământul adăpat de sânge rodește astăzi liniștea

În mica poiană ce-l găzduiește, te poți așeza pe banca închegată din crengi groase pentru a-ți da un răgaz de aducere-aminte. Privind în jur, timpul se întoarce, închipuind umbre de cai și călăreți înarmați, gonind spre asfințit. Multe or fi fost strigătele și durerile înăbușite în miezul acelei veri atât de sângeroase. Foame, sete și nesomn, dor fierbinte de soții și de părinți, toate acestea biruite de credință, ascultare față de domn și datorie jertfelnică față de glia străbunilor, ce se cerea păstrată neîntinată pentru urmași.

Pământul de sub picioarele noastre, adăpat de sânge, rodește astăzi liniștea acestor locuri. Totul în jur e verde, dar un verde frumos și viu, iar deasupra e albastrul senin al cerului, mângâiat de vântul ce-și adună tihnit câțiva norișori albi.