Blândețea e strălucita virtute care se opune cu succes mâniei: înfrânând-o, calmând-o și transformând-o din păcat, în faptă bună. Într-adevăr, blândețea moderează mișcările mâniei, însuflețește sentimentele pașnice, liniștește sufletul, gonește din inimă toate urile, tratează pe aproapele cu umanitate și bunătate și depărtează din vorbele noastre tot ce este aspru. Dar spre a practica blândețea, de mai multe ori trebuie omul să tacă, tocmai când ar vrea să vorbească și să vorbească tocmai când ar vrea să tacă, să cedeze chiar când ar putea să se apere, sau să se împotrivească. „Fericiți cei blânzi - zice Mântuitorul - că aceia vor moșteni pământul” (Luca 23, 25). 

(Protosinghel Nicodim Măndiță, Oglinda duhovnicească Vol. 6, Editura Agapis, București, 1999, p. 504)