Vine un tânăr și zice: „Eu nu vreau să-L iubesc pe Dumnezeu, eu nu vreau să vin la Dumnezeu, pentru că El nu mă lasă să fac nimic din ce-mi place!”. „Măi! Și ce-ți place ție să faci?” „Păi, știți dumneavoastră, așa... fetele, să beau, să fumez, să mai iau și eu câte-o iarbă...” „Și? Dumnezeu nu te lasă?” „Nu!” „Daʼ, ce-ți face? Când ai făcut chestiile astea îți dădea peste mână, te-a trăznit, ai paralizat?...” „Nu!” „Ți-a plăcut?” „Da!” „Cu ce?” „Păi, cu ce? Cu ce am eu.” „De unde ai tu? De la Dumnezeu ai, nu? Deci nu ți-a luat capacitatea de a simți, nu ți-a luat organele... De ce te superi pe El?”

E păcat, dar Dumnezeu ne lasă să simțim plăcere în păcat. De ce? Pentru că nu ne interzice nimic. Dar spune: „Dacă faci asta, mori. Dacă faci asta, îți face rău”. Și tu faci, și vezi că vine durerea, supărarea, apar pierderi... Și ai vrea să scapi... Atunci, în loc să te superi pe Dumnezeu, încearcă să faci o listă: ce pierzi când faci asta? „Ei... păi, uite, n-am mai învățat bine, s-a supărat mama... Și fă și o listă: ce-ai câștigat?” 

Va face ce-i spun și încet-încet va zice: „Să știți că ar merita să mă ocup de partea asta a listei, dar ce fac dacă nu mai simt nicio plăcere?”.

Avem nevoie să-i oferim [tânărului] un Dumnezeu care dă bucurie. Or, mulți din Biserică îi spun: „Nu face asta, nu face asta, nu face asta, nu face asta!”. Poate va încerca o vreme, dar curând va zice: „Stai oleacă, să mai îmbătrânesc, mai fac de cinci ori și pe urmă mă pocăiesc, dar măcar să mai apuc o dată, de două ori... De ce să mă pocăiesc dacă mă lași fără viață, mă lași fără nimic din ce este valoros pentru mine...”. Aici, noi, ajutându-l să înțeleagă și să se înțeleagă, îi deschidem „pofta” de Dumnezeu, îl ajutăm să meargă în Biserică și să vadă, să guste și să vadă că Bun este Dumnezeu! Dar fără ajutorul Părinților duhovnici n-am fi putut duce niciodată lucrarea dincolo de stârnirea dorului!

(Monahia Siluana Vlad, Doamne, unde-i rana?, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 36-37)