Într-un spaţiu important pentru istoria noastră naţională, în apropierea locului în care s-a născut Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, pe valea Trotuşului, străjuieşte de cel puţin cinci secole cea mai veche mănăstire a ţinutului Bacău.

Începuturile se pierd în negura istoriei. Mănăstirea Bogdana, aşa cum ne dăm seama, poartă numele întemeietorului Moldovei, Bogdan I. Nu se cunoaşte care a fost legătura dintre descălecătorul maramureşean şi aceste locuri. Cunoaştem, însă, că prima consemnare istorică apare în anul 1669, atunci când egumenul Bogdanei, Kir Teodosie, a fost ales episcop la Rădăuţi. Tot în această perioadă a fost ridicată biserica actuală de zid, sfinţită în anul 1670 de către mitropolitul ţării şi de către patriarhul Dositei Notarra al Ierusalimului, care efectua o vizită în ţările române, cu scopul strângerii de ajutoare pentru fraţii aflaţi sub stăpânirea musulmană.

Mănăstirea a trecut sub protecţia familiei boiereşti a lui Solomon Bârlădeanu, devenind o adevărată lavră a „Ţării de Jos”. Obştea aşezării a ajuns la o sută de călugări. Au fost înfiinţate o şcoală cu predare în limba română pentru copiii sătenilor, o bolniţă pentru necesităţile sanitare ale zonei, chiar şi o mică tipografie.

Aşezarea şi-a trăit în linişte viaţa liturgică, până în anii comunismului şi ai odiosului decret 410. În 1959, mănăstirea Bogdana a fost desfiinţată. Autorităţile şi-au dorit acolo un spital de neuropsihiatrie, apoi o tabără pentru copii. Biserica mare, cu frescele acoperite, a fost transformată într-o veritabilă sală de dans.

În aceste condiţii, o mână de oameni curajoşi au pus umărul, în ascuns, la refacerea mănăstirii. În plin sistem comunist ateu, părintele Isaia, cel care era angajat ca paznic al complexului şi câteva maici alungate şi ele de decret, lucrătoare la cooperativa din apropiere, au amenajat în unul dintre podurile fostei mănăstiri un mic paraclis. În secret, aici erau săvârşite toate slujbele bisericii. Cu timpul, la ele au început să participe şi oamenii din satele apropiate. Deşi autorităţile îi ameninţau, creştinii au început să vină în număr din ce în ce mai mare, încât părintelui îi era temă să nu se rupă tavanul podului în care se afla paraclisul.

Anii de după 1986 au adus cu ei mutarea micii obşti din pod, în biserică. În scurt timp, au fost refăcute chiliile, a fost repictată biserica mare şi au fost puse bazele unui muzeu ce până astăzi adăposteşte peste 700 de icoane vechi şi o impresionantă colecţie de carte şi manuscrise istorice.