Şi am stat de veghe, zile şi nopţi, luând seama la cele bune, pentru ca apoi să primim botezul ca pecete a curăţiei. În adevăr, botezul lui Ioan era dat celor de multe soiuri. Căci nu făcea deosebire cu privire la păcate, nici la jertfe, nu făcea cercetare adâncă asupra curăţiei, nici asupra privegherii de zi sau de noapte. Ci fără nici o întârziere, ca nimeni altul, primind din harul dumnezeiesc al lui Hristos Însuşi, a pornit Ioan să boteze. Şi dacă cineva, ori de unde şi ori de câte ori venea să-şi mărturisească păcatele, era botezat în râul Iordan, îndată lua şi iertarea. Însă botezul Domnului este mai presus de orice minte, slavă mai înaltă decât orice râvnă şi rugăciune omenească, covârşire de dar şi de putere, pe toate întrecându-le, aşa cum soarele întrece celelalte stele, sau aşa cum, aducându-ne aminte de cuvintele Sfinţilor, vedem că acestea sunt neîntrecute şi neasemănate.

(Sfântul Vasile cel Mare, Comorile pustiei, Editura Anastasia, București, 1999, pp. 61-62)