De când se ştie, românul a fost un geniu într-ale invenţiilor. Din nimic, mereu a creat ceva. Nevoia l-a învăţat, de la ţesut şi pielărit, până la prelucrarea fierului şi a lemnului. Toate au fost îndeletniciri născute din realitatea vieţii cotidiene.

Satul – în care ocupaţiile principale erau agricultura şi păstoritul – a fost marea sursă creatoare a culturii populare. Aici s-au născut meşteşugurile, când iarna troienea uliţa şi femeile se adunau la „clacă”. Una cu furca şi fuiorul la brâu, cealaltă cosea o ie înflorată pentru Paşte... dincolo se plămădea un covor de lână... iar bărbaţii se chinuiau cu pielea unui cojoc. Toate se petreceau la lumina candelei şi în trosnetul lemnelor din sobă.

O dată cu trecerea la un sistem statal de tip feudal, meşteşugul din vatra casei a devenit meserie. Familii întregi, dacă nu sate întregi au început să se ocupe de ceea ce ştiau mai bine, produsul muncii ajungând în iarmaroacele din marile oraşe. Astfel, în ţările române au apărut adevărate comunităţi care au luat numele meseriei pe care o îndeplineau.

Pe domeniile feudale se întâlneau tot felul de meşteşugari, care asigurau prin munca lor binele comunităţii: fierari-potcovari, bucătari, morari, piuari, opincari, lumânărari, sticlari, zugravi, lemnari, zidari, pescari, cojocari, blănari, ciobotari… Fiecare cu ceea ce învăţase de la părinţi şi bunici.

De la meserii, la nume de localităţi

În secolele XII-XIII, meşteşugarii se aflau încă acasă, în vatra satului. Materia primă era aproape, iar „rânduiala” se lăsa din tată în fiu. Factorii geografici şi culturali făceau ca fiecare zonă să aibă meşteşugul caracteristic. În funcţie de acest aspect, aşezările au primit toponime: Pietrari, Rudari, Olari, Sticlari, Cărbunari, Săpunari, Morari, Legănări, Tăbăcari, Torcători, Zlătari, Cojocari şi nenumărate derivate ale acestora.

Factorul de unitate al oamenilor era biserica din mijlocul satului, acolo unde ei îşi trăiau bucuriile şi necazurile, locul în care se întâlneau cu strămoşii. Meşteşugul în satul românesc nu era doar mijloc de subzistenţă. Era o datorie lăsată de înaintaşi, un dar de la Dumnezeu, care trebuia înmulţit şi dat moştenire urmaşilor. Nu se producea mai mult decât avea comunitatea nevoie.

După apariţia drumurilor comerciale şi a negustorilor ce băteau cărările Europei în căutare de câştig, meşteşugul a părăsit pentru totdeauna vatra sfântă a satului, îndreptându-se spre cetăţi şi oraşe.

Breslele orăşeneşti

Strămutate de acasă, meseriile au devenit afaceri. Începând cu secolul al XVIII-lea, în mahalalele oraşelor se produceau, pe scară largă, îmbrăcăminte şi încălţăminte, obiecte de uz casnic şi chiar de artă, referindu-ne la bijutieri. Erau produse ce luau calea târgurilor poloneze sau a marelui bazar din Istanbul.

Ţările române deveniseră cunoscute pentru roadele meşteşugarilor, numeroşi călători străini fiind atraşi de mirajul oraşelor noastre. Fluxul de negustori, dar şi de străini ce se perindau a adus cu sine un schimb de culturi. A fost adoptat sistemul meşteşugarilor germani, mai întâi în zona Sibiului şi a Braşovului, generalizându-se, apoi, la nivelul întregului teritoriu locuit de români.

Având ca model organizaţiile occidentale, toţi meseriaşii trebuiau să se înscrie în bresle sau corporaţii. Astfel, orice persoană care dorea să exercite profesia de brutar trebuia să devină membră a breslei brutarilor – în caz contrar, neputându-şi vinde produsele.

Cel mai grăitor exemplu este un act de constituire şi funcţionare a breslei ciubotarilor din Botoşani, din anul 1772: „Carii vor vrea să cumpere ciubote, să fie volnici a cumpăra cât de multe, însă voe să nu aibă a le vinde aicea alăturea cu ciubotarii, ci să le ducă la alte târguri să le vândă, cum şi alţi neguţitori aseminea să urmeze. Iar de vor face vreunii îndrăzneală să vândă cu taină, unii ca aceia să se globească, şi nici de cum să nu li să dea voe să vândă aici, făr de cât numai breasla ciubotarilor să vândă ciubote. Neguţitorii streini ce vor vre să cumpere ciubote, la care meşter vor merge, acela meşter să miargă să arate starostelui, şi starostile să orânduiască la toţi câte puţintele să vândă, iar nu numai unul ”.

La Iaşi şi Bucureşti, breslele erau împărţite pe mahalale, prăvăliile fiind grupate pe Uliţa cea Mare. În această perioadă, uliţele au căpătat numele breslei: la Bucureşti, uliţele boiangiilor, abagiilor, şalvaragiilor, papugiilor. La Iaşi şi Botoşani, uliţa tăbăcarilor, uliţa meserciilor, uliţa fierarilor, uliţa talpalarilor.

În secolul al XVIII-lea, în capitala Moldovei, unele bresle au fost mutate din Târgul Cucului, în Târgul din afară. Atelierele simigiilor, brutarilor, boiangiilor, săpunarilor, lumânărarilor au fost transferate mai la marginea oraşului, acolo unde aveau destul spaţiu de depozitare.

Breslele şi Biserica

De la meşteşug la meserie şi, apoi afacere, breslele au pierdut caracterul sacru pe care l-au avut în spaţiul satului tradiţional. Nevoia de binecuvântare a muncii, nevoia de alinare a necazurilor şi de aplanare a conflictelor au făcut ca meseriaşii să caute Biserica.

Organizaţi în adevărate comunităţi, breslaşii deveniseră o putere economică, dar şi socială. Multe dintre bisericile din capitala Moldovei au fost construite de către anumite bresle. Altele, abandonate de familiile boiereşti ce le-au ctitorit, au fost preluate de către aceste corporaţii meşteşugăreşti. În ambele cazuri, bisericile au avut numai de câştigat, fiind întreţinute, înfrumuseţate şi împodobite din veniturile comune ale breslei. Sfântul ocrotitor al bisericii a devenit şi patronul asociaţiei, zilele de serbare fiind adevărate manifestaţii publice, cu caracter eclezial.

În biserică, se păstra la loc de cinste steagul breslei şi o făclie de ceară galbenă, pe care era întipărit chipul patronului sfânt. Aceasta era aprinsă la momentele principale din viaţa comunităţii: hramul bisericii, înmormântarea unuia dintre breslaşi, participarea la zilele domnului ţării.

La Iaşi, în secolele XVIII-XIX, aproximativ 40 de biserici au fost reazem şi alinare pentru meşteşugarii oraşului, multe dintre ele purtând până astăzi numele breslei: biserica Curelari-breasla curelarilor, Sfântul Spiridon - breasla negustorilor, Sfântul Gheorghe Lozonschi – a croitorilor şi işilicarilor, biserica Vovidenia - breasla abagerilor, Sfântul Ilie - blănarii, biserica Talpalari - talpalarii, Sfântul Dimitrie Misai - casapii, Nicolae Domnesc - făclierii, Sfântul Vasile Tătăraşi - breasla pescarilor, Sfântul Neculai din Ciurchi - zarzavagii, Sfântul Pantelimon - piţarii şi brutarii, Sfântul Ioan din Beilic - breasla lăutarilor, Sfinţii Voievozi Roşca - călăraşii şi poşta domnească, Sfântul Lazăr - cizmarii, Sfinţii Teodori - breasla cojocarilor, biserica Albă –argintarii şi bogasierii, biserica Banu - breasla calicilor, Sfântul Dimitrie Balş - potcapcierii, Sfântul Neculai cel sărac - lăcătuşii şi caretaşii, Sfântul Nicolae din Iarmaroc - pietrarii şi cărămidarii, Sfântul Ştefan - bacalii şi cofetarii, Sfântul Haralambie - armurierii, biserica Ziua Crucii - soponarii, Sfântul Pantelimon - doctorii, spiţerii şi bărbierii, Sfântul Ioan Botezătorul - breasla brânzarilor, Sfinţii Constantin şi Elena - boiangii.

În articolele ce vor urma, vom intra în tainele fiecărei bresle şi a bisericilor pe care le-au slujit cu credinţă şi evlavie – adevărate comori arhitectonice, de care astăzi ne bucurăm.