Simțurile noastre nu trebuie să vadă în toată zidirea decât singură slava lui Dumnezeu, iar tot ce ar putea să le abată spre o lucrare potrivnică scopului lor și să le atragă la fapte vinovate, la păcat, trebuie să fie respins cu desăvârșire ca un lucru contrar naturii sufletului.

Simțurile, obișnuite a lucra după scopul lor firesc, se bucură de tot ce are tangență cu slava lui Dumnezeu. A vedea, a auzi, a simți pe Dumnezeu, Creatorul tuturor celor ce sunt, a găsi bucurie în tot ce e conform legii Sale, și a disprețui tot ce este potrivnic menirii sale firești, iată caracterul lucrării simțurilor care se va pre­lungi și dincolo de mormânt, în împărăția slavei dumnezeiești. Fericirea sufletului se împlinește atunci când lucrarea simțurilor își ating scopul lor. Obiectele materiale, văzute, precum și lucrurile nevăzute, duhovnicești, sunt cauza simțirilor plă­cute și neplăcute ale sufletului.

O impresie plăcută provoacă dorința, o impresie neplăcută produce efectul contrar. De vreme ce un lucru oarecare, prin mijlocirea simțirilor provoacă dorința și sufletul gustă fericirea chiar pe pământ, cu atât mai mult dincolo de mormânt, unde, după cuvântul Apostolu­lui Pavel, simțirile vor întâlni lucruri pe care ochiul niciodată nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și sufletului niciodată nu i s-au înfățișat. Numai atunci va începe pentru simțiri o mulțumire neîntreruptă și, prin urmare, nesfârșirea dorințelor.

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 338-339)