Măsurăm timpul pentru mai binele nostru, aşa cum se roagă şi Psalmistul: „Învaţă-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înţelepciune” (Psalmul 89, 14). Măsurăm timpul ca să putem trăi viaţa ca vrednici fii ai lui Dumnezeu (Efeseni 5, 1), temându-ne de ceea ce este rău şi urmând ceea ce este bine (Psalmul 33, 13), „răscumpărând vremea” (Efeseni 5, 16), adică fără să o pierdem trăind-o în păcate, ci gândind şi  lucrând, clipă de clipă, numai ceea ce este spre slava lui Dumnezeu, spre folosul aproapelui şi spre binele nostru duhovnicesc.

Trăind în mijlocul lumii, vedem şi întâmpinăm şi bune şi rele. Şi câte nu ni se întâmplă în cursul unei zile? Dar în cursul unui an? De aceea grija înţeleaptă şi strădania noastră permanentă trebuie să fie cu luare aminte, de a nu greşi cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta, iar dacă am greşit să alergăm îndată la preotul nostru duhovnic, mărturisindu-i greşeala, pentru a primi iertare. Necazurile să le primim ca încercări şi cercetări ale lui Dumnezeu pentru întărirea noastră duhovnicească (Psalmul 118, 71) sau ca o consecinţă a păcatelor noastre (Psalmul 88, 32). Să avem pururea în minte adevărul că viaţa creştină este presărată nu numai cu bucurii duhovniceşti, ci şi cu multe necazuri, încercări, cum ne-a spus Însuşi Mântuitorul: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (lumea păcatului - n.n.) (Ioan 16, 33). Sfântul Apostol Pavel ne aminteşte de adevărul de mai sus când scrie: „Prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 14, 22) sau: „Vouă vi s-a dăruit pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Filipeni 1, 29). Bucuria creştinului este nu numai atunci când are o realizare plăcută voii lui Dumnezeu, ci şi atunci, sau mai ales atunci, când are necazuri: „Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele! Întru necaz m-ai desfătat” (Psalmul 4, 1), „Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat” (Psalmul 22, 5). „Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi...” (Coloseni 1, 24), „...ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre... ” (Romani 5, 3-5). Îndată după înălţarea Domnului la cer, Sfinţii Apostoli au fost închişi  şi bătuţi în cetatea Ierusalimului, dar până la urmă au fost sloboziţi  cu porunca de a nu mai vorbi în numele lui Iisus, „iar ei au plecat din faţa Sinedriului, bucurându-se că s-au învrednicit pentru numele Lui să sufere ocară” (Faptele Apostolilor 5, 41). Necazul este cel mai bun dascăl care ne învaţă că viaţa pământească este trecătoare, dar în acelaşi timp, pe parcursul ei, trebuie să ne pregătim pentru a dobândi viaţa cea veşnică, viaţa fericită: „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14).

În viaţă avem nevoie permanent  de ajutorul lui Dumnezeu fără de care nimic din ceea ce este bun nu putem face (Ioan 15, 4). În viaţă, avem nevoie de un povăţuitor. Acesta este în persoana părinţilor care ne-au născut trupeşte sau a acelora care ne-au născut duhovniceşte - naşii de la Botez sau Cununie. În afară de aceştia, îndrumătorul nostru duhovnicesc, cel mai important, este preotul, preotul parohiei noastre, care ne-a botezat, ne-a cununat şi care ne primeşte în Sfânta Taină a Spovedaniei dându-ne  dezlegare de păcatele mărturisite.

Viaţa creştinului are ca podoabă sfinţenia personală şi dragostea cea vie faţă de aproapele aflat în nevoie. La înfricoşătoarea judecată a lui Dumnezeu, vom fi întrebaţi de săvârşirea faptelor bune, milostenia faţă de fraţii noştri mai mici ai lui Hristos.