Nu vi se pare ciudat că, în ciuda mesajului de încredere rostit în prag de moarte, cu moartea pe moarte argumentând mai apoi, de către Domnul Hristos, noi continuăm să negociem bucuriile noaste și, deseori să le anulăm prin fericiri ieftine? Neconcludente judecate prin Cruce. Pentru că tot ce spune Hristos înainte de a fi pe Cruce se judecă prin Cruce – după spusa Sfântului Maxim Mărturisitorul că „după Înviere toate se cer după Cruce”. Altfel spus, nicio bucurie nu e bucurie dacă nu „rezistă” la cântărirea prin Cruce. Pe talerele brațelor sale lipite de brațele lui Hristos. De aceea cred că singura bucurie reală pe care o avem în viață este legată de îmbrățișarea prin Cruce în viețile noastre. Oricât ne-ar durea și oricât de tare, uneori, ne-ar răni asta. Pentru că e nefiresc să nu înțelegem că rana de cruce vindecă rana de întristare. 

Când scriu acestea mă gândesc la toate brațele care ne sprijină viața. Rupte deseori din propria lor cruce pentru a ne sprijini învierea. Cea cotidiană, după regula gândirii noaste, și veșnică, după logica gândului lui Dumnezeu. Pentru că Hristos Însuși ne întărește în a vedea Bucuria prin El, dar trăită în Mângâietorul despre care vorbește mereu și mereu ca un Oaspete ce vine pentru a împlini misiunea Sa. Ca și cum ar fi deschis un volum de istoriografie viitoare Evangheliei. Viața Sa nu se lasă scrisă ca un ultim capitol de Evanghelie, ci drept un nesfârșit de Evanghelie, o veșnicie transparentă prin lucrarea Duhului Sfânt.

Cert este că Hristos nu ne dă afară din povestea istoriei pe care o restaurează prin Cruce. Ne cheamă, ne adună în jurul Său și ne propune să rodim bucurie. Cine s-ar fi gândit – cu excepția lui Dumnezeu, dar ce excepție – că plata vieții noastre poate fi bucuria iar împlinirea ei fericirea. Cine ar construi o Împărăție pe promisiunea fericirii și pe descoperirea bucuriei ca o stare de har? Putem fi bucuroși în afara Duhului Sfânt, rupți de El fracturând podul de unitate prezent în ceea ce numim Biserică dar despre care știm că este trupul tainic al lui Hristos, care este capul trupului său mistic? Nu a construit Hristos tainica Împărăție a lui Dumnezeu la mijlocul unui plan înclinat, să „alunecăm” în Înviere. Ne vrea luptători pentru a fi bucuroși pentru că știe că orice bucurie se naște numai din împreună-lucrare cu El. Iar El nu ține partea leneșilor, a celor lipsiți de munca bucuriei, limpezirii cu fiecare val de tristețe a adevărului care îi mână către El. Dacă îngăduiți, aș scrie că nu primește lângă El pe cei cu preocupări false ori cu infatuări ieftine și nici pe cei care nasc din aroganțe curente de ideologie. Oricât de insistent-intelectuală ar părea. Oricât de creștină, la prima încercare de descebăluire. Ceea ce ne spune Hristos este că bucuria e măsura creșterii noastre în fericire. Cum poate, însă, sufletul nostru să-și afle bucuria în lumea asta hidoșită de răutăți încă nu am aflat. Dar simt că în textul acesta, al bucuriei care nu se poate lua de la noi, e cheia. Să trăiești ca și cum nicio încercare de a-ți întuneca viața nu poate să îți fure bucuria de a ști că Dumnezeu te iubește. Prin oameni, prin răsărituri ori apusuri de ploaie, prin ploi ori raze strecurate prin clorofila macilor, prin tainica răsadniță din care ies toate buruienile ce-ți alcătuiesc hrana ori prin foamea care vindecă preamultul în care te afunzi, uitând tocmai de El, preaplinul de Iubire ce se revarsă în inima ta pentru ca ea să fie vie. Bucuria pe care n-o oferă Hristos se desăvârșește prin Duhul Sfânt în fericire. Să fii împreună-lucrător cu El e parte din fericire. Dar fericirea deplină vine tocmai din înveșnicirea iubirii Lui în sufletul nostru. 

Am ajuns o țară de oameni triști. O Biserică în care bucuria nu se limpezește prin cuvânt și rugăciune, prin Liturghie. Poate că nici nu mai ajungem la inima oamenilor. Nu vom ști dacă nu ne întrebăm cu luciditate. Biserica este parte din Bucuria prin care Duhul Sfânt ne vrea fericiți. De ce nu simțim asta ori de ce nu trăim în acest adevăr ar trebui să ne fie întrebarea fiecărei clipe. Nefericirea vine din falsa bucurie în care ne ancorăm Crucea. Când o purtăm în Numele Lui se împlinește în Duhul Sfânt. Când o purtăm în numele nostru se ratează în duhul lumii. Să credem că tot ce îi cerem Tatălui ne este dar și să zicem: Dă-ne, Doamne, bucuria ca să învățăm prețul fericirii ce ne aduce la Tine!