Și de aici începe toată drama pildei. Nu pentru că via ar fi fost rea. Nu pentru că pământul n-ar fi fost bun. Nu pentru că stăpânul n-ar fi făcut ce trebuia. Dimpotrivă, Evanghelia spune că stăpânul a sădit via, a împrejmuit-o, a săpat teasc, a ridicat turn, a pregătit totul și abia după aceea a încredințat-o lucrătorilor. Adică Dumnezeu nu ne aruncă în lume cu mâinile goale. Ne dă mai întâi și abia apoi ne cere. Ne dă viață și ne cere să o sfințim. Ne dă copii și ne cere să-i creștem. Ne dă Biserica și ne cere să o iubim. Ne dă iertare și ne cere să iertăm. Ne dă iubire și ne cere să iubim. Ne dă har și ne cere rod. 

Dumnezeu nu vine la seceriș într-un loc în care n-a semănat nimic. Numai că omul are un talent extraordinar de a primi darul și, după un timp, de a uita Cine i l-a dat. Aici se strică totul. Primești un copil și, după niște ani, începi să crezi că este proprietatea ta. Primești o slujire și începi să crezi că este tronul tău. Primești o comunitate și începi să crezi că oamenii sunt ai tăi. Primești un dar și începi să crezi că ți se cuvine. Primești autoritate și începi să crezi că ceilalți trebuie să se teamă de tine. Și, încet, lucrătorul se transformă în stăpân. 

Asta au făcut oamenii din pildă. La început lucrau în via altuia. După aceea au început să se comporte ca și cum via ar fi fost a lor. Și poate că aceasta este una dintre cele mai mari ispite ale oricărei responsabilități pastorale: să uiți că oamenii nu sunt ai tăi. Să uiți că parohia nu este a preotului. Să uiți că Biserica nu este proprietatea nimănui. Să uiți că sufletele nu sunt obiecte pe care să le administrezi. Să uiți că omul din fața ta Îi aparține lui Dumnezeu.

Și dacă am înțelege cu adevărat asta, multe lucruri s-ar schimba. Pentru că un preot n-ar mai putea să se uite la comunitate ca la propriul lui teritoriu. Un părinte n-ar mai putea să se uite la copil ca la proiectul lui personal. Un profesor n-ar mai putea să creadă că elevul există numai ca să-i confirme autoritatea. Un conducător n-ar mai putea să confunde slujirea cu privilegiul. 

Creștinismul schimbă sensul autorității. Hristos nu ne spune: cel mai mare dintre voi să fie cel care îi ține pe toți sub control. Ne spune că cel mai mare să fie slujitor. Și aici ne doare Evanghelia, pentru că nouă ne place ideea de autoritate atâta vreme cât ceilalți ascultă de noi. Mai greu este să auzim că autoritatea creștină înseamnă să răspunzi pentru celălalt înaintea lui Dumnezeu. Să știi că într-o zi nu vei fi întrebat câți oameni te-au ascultat, ci ce ai făcut cu oamenii care ți-au fost încredințați. 

Și aici este ceva ce ar trebui să ne cutremure pe toți, nu doar pe clerici. Pentru că responsabilitatea pastorală nu începe și nu se termină la altar. Ea începe în casă. Tatăl are o responsabilitate pastorală. Mama are o responsabilitate pastorală. Bunicul are o responsabilitate pastorală. Nașul are o responsabilitate pastorală. Cel care are grijă de cineva poartă o vie în mâini. 

Și întrebarea este: ce faci cu ea? O lucrezi sau o lași în paragină? O păzești sau o rănești? O ajuți să rodească sau vrei doar să te asculte? Pentru că vedeți, iubirea creștină nu înseamnă posesie. Să iubești nu înseamnă să-l ții pe celălalt sub cheie. Înseamnă să-l ajuți să ajungă la Dumnezeu. Un părinte bun nu crește un copil care să depindă toată viața de el, ci un om capabil să stea drept înaintea lui Dumnezeu. Un preot bun nu adună oameni în jurul propriei persoane, ci îi învață să-L iubească pe Hristos. Un păstor adevărat nu spune: „uitați-vă la mine”, ci spune, prin viața lui, „uitați-vă la El”. Și dacă oamenii pleacă de lângă mine mai atașați de mine decât de Hristos, poate că undeva am greșit. Pentru că eu nu sunt Stăpânul viei. Sunt doar lucrător. 

Și poate că tocmai de aceea trebuie să spunem limpede: o vie fără stăpân nu devine Rai. Noi avem uneori această iluzie că, dacă scoatem autoritatea, dacă scoatem rânduiala, dacă scoatem porunca, dacă scoatem tot ce ne limitează, dintr-odată vom fi liberi și fericiți. Numai că o vie fără stăpân nu devine Rai. Devine o vie părăsită. Se rupe gardul. Intră buruiana. Se usucă mlădițele. Rodul se pierde. Exact așa se întâmplă și cu sufletul. 

Un suflet fără rânduială nu devine automat liber. De multe ori devine rob. Rob propriilor pofte, rob propriului orgoliu, rob propriilor capricii. Și aici trebuie să înțelegem un lucru foarte important: gardul viei nu este dușmanul viei. Gardul o apără. Porunca lui Dumnezeu nu este pusă ca să ne încurce. Este pusă ca să ne păzească. Postul nu există ca să ne strice pofta de mâncare. Există ca să ne învețe că nu suntem stomac cu picioare. Spovedania nu există ca să dea cuiva putere asupra noastră. Există ca să ne scoată din minciuna pe care o putem construi despre noi înșine. Fidelitatea în familie nu este o închisoare. Este gardul care apără iubirea. Rugăciunea nu este o corvoadă. Este aerul sufletului. 

Numai că aici intervine și răspunderea păstorului. Pentru că dacă unui om îi arăți numai gardul și nu-i arăți via, dacă îi spui doar ce nu are voie și niciodată de ce merită să păstreze curăția, dacă îi vorbești doar despre interdicții și niciodată despre frumusețea lui Hristos, la un moment dat omul va vedea în Biserică doar o curte plină de garduri. Și atunci nu trebuie să ne mire că va vrea să fugă. Pastorația adevărată nu înseamnă să repeți mereu „nu ai voie”. Înseamnă să poți spune: uite ce vrea Dumnezeu să păstreze frumos în tine. Uite ce vrea să apere. Uite ce rod poate ieși din via aceasta dacă nu o lași pradă. 

Și mai spune Evanghelia că stăpânul a ridicat un turn. Turnul este locul de unde vezi mai departe. Poate că aici este una dintre cele mai mari datorii ale păstorului: să vadă puțin mai departe decât vede omul aflat în criză. Să vadă rana înainte să devină prăpastie. Să observe copilul care nu mai vorbește. Să observe adolescentul care vine la biserică, dar este cu sufletul la kilometri distanță. Să observe familia care zâmbește tuturor, dar acasă se rupe. Să observe bătrânul care nu mai vine la slujbă și să nu spună repede: „s-a lenevit”. Poate nu mai poate. Poate așteaptă de o lună să-l sune cineva. Poate nu-l mai întreabă nimeni dacă trăiește.

Să păstorești înseamnă și să observi cine lipsește, nu numai cine este prezent. Noi suntem foarte buni la numărat pe cei din biserică. Hristos este foarte atent la cel care nu mai este acolo. Păstorul din Evanghelie lasă nouăzeci și nouă și se duce după una. Noi uneori pierdem zece și ne liniștim spunând că au rămas nouăzeci. Numai că Hristos întreabă: unde este celălalt? Unde este copilul care a crescut în biserică și la douăzeci de ani nu mai intră? Unde este familia care venea odinioară și acum nu mai vine? Unde este omul care a fost rănit și a plecat? Unde este cel pe care l-am judecat până când a ajuns să creadă că Dumnezeu îl judecă la fel ca noi? Nu putem obliga omul să se întoarcă. Dumnezeu Însuși îi respectă libertatea. Dar trebuie măcar să ne doară că lipsește. În clipa în care nu ne mai doare omul pierdut, pastorația devine administrație. Și administrația poate funcționa impecabil, cu registre frumoase, cu program bun, cu totul pus la punct, dar sufletul poate rămâne pe dinafară. Biserica nu există ca să producă ordine perfectă. Există ca să vindece oameni. Și oamenii sunt complicați. Oamenii vin cu răni, cu frici, cu păcate, cu eșecuri, cu rușini. 

Uneori omul intră în biserică după douăzeci de ani și noi ne purtăm cu el de parcă trebuia să știe din prima unde să stea, ce să facă, cum să se închine, când să îngenuncheze. Poate omul acela a adunat douăzeci de ani de luptă până să treacă pragul. Și tu îl poți pierde în două minute printr-o privire. Asta este responsabilitate pastorală. Să nu zdrobești trestia frântă. Să nu stingi fitilul care încă fumegă. Să știi că uneori omul din fața ta nu are nevoie în primul rând de o lecție, ci de un loc în care să poată respira fără să fie făcut de rușine. Asta nu înseamnă că păcatul devine virtute. Nu înseamnă că adevărul se negociază. Hristos nu a făcut niciodată aceasta. Dar Hristos știa să spună adevărul fără să distrugă omul. Noi, uneori, spunem adevărul cu atâta mândrie, încât adevărul ajunge piatră în mâna noastră. Și nu mai vindecă, lovește. 

Responsabilitatea pastorală înseamnă să spui adevărul în așa fel încât omul să simtă că îl chemi la viață, nu că îl condamni la moarte. Și uitați-vă ce face Stăpânul viei. Trimite slujitori după roadă. Lucrătorii îi bat. Trimite alții. Îi bat și pe aceia. Îi ucid. Și Stăpânul continuă să trimită. Ce răbdare are Dumnezeu cu omul! Noi după două refuzuri spunem: gata, nu mai vorbesc cu el. Dumnezeu ne-a vorbit de sute de ori. Prin oameni. Prin întâmplări. Printr-o boală. Printr-o bucurie. Printr-un copil. Printr-o Evanghelie auzită de o sută de ori și înțeleasă pentru prima dată într-o anumită duminică. Printr-un necaz care ne-a trezit. Printr-un om pe care l-am întâlnit exact când trebuia. Și noi spunem uneori: Dumnezeu m-a uitat. Poate că nu Dumnezeu ne-a uitat. Poate că noi ne-am (dez)obișnuit atât de tare cu glasul Lui, încât nu-l mai auzim. Iar această răbdare a lui Dumnezeu ar trebui să devină și răbdarea noastră. 

Nu poți cere unui om să se schimbe în trei zile după ce și-a construit rănile în douăzeci de ani. Nu poți cere unui copil să iubească Biserica doar pentru că îl obligi să stea nemișcat două ore. Nu poți cere unui adolescent să-L iubească pe Dumnezeu dacă tu i-ai vorbit toată copilăria despre un Dumnezeu care abia așteaptă să-l pedepsească. „Dacă faci asta, te bate Dumnezeu.” „Dacă nu ești cuminte, te pedepsește Dumnezeu.” Și după aceea, când crește, ne mirăm că nu vrea să se apropie de Dumnezeu. Păi de care Dumnezeu să se apropie? De Cel pe care i L-am prezentat noi ca pe un supraveghetor care stă cu carnetul de amenzi în mână? Hristos nu a venit în lume ca să ne spună că Tatăl abia așteaptă să ne prindă greșind. A venit să ne arate că Tatăl aleargă spre fiul risipitor când îl vede întorcându-se acasă. Și aceasta este o mare lecție pentru părinți. 

Prima predică pe care o aude copilul nu este predica preotului. Este viața mamei și a tatălui. Copilul învață iertarea văzând cum vă cereți iertare unul altuia. Învață rugăciunea văzând dacă voi vă rugați sau doar îi spuneți lui să se roage. Învață ce înseamnă Biserica auzind cum vorbiți despre oameni după ce plecați de la biserică. Putem distruge în zece minute, în mașină, tot ce a auzit copilul două ore în biserică, dacă ieșim de la Liturghie și îi judecăm pe toți. „Ai văzut cum era îmbrăcată aia? Ai văzut ce a făcut ăla? Ai auzit ce a spus părintele?” Și copilul, care încă nu știe teologie, înțelege foarte bine mesajul: în biserică spunem „frați și surori”, iar pe drum îi desființăm pe toți. Și atunci responsabilitatea pastorală începe chiar acolo, în mașină, în bucătărie, la masă, în felul în care ne purtăm acasă. Copiii nu au nevoie de părinți perfecți. Au nevoie de părinți adevărați. De părinți care pot spune: am greșit, iartă-mă. Un tată nu-și pierde autoritatea dacă își cere iertare de la copil. Dimpotrivă, atunci copilul vede pentru prima dată ce înseamnă puterea adevărată. Puternic nu este omul care nu recunoaște niciodată că a greșit. Puternic este omul care nu se teme să repare răul făcut. Și exact la fel este în Biserică. Uneori credem că autoritatea se apără ascunzând orice slăbiciune. Dar Biserica nu se sprijină pe impecabilitatea noastră. Se sprijină pe Hristos. Petru este în Evanghelie și când Îl mărturisește pe Hristos, și când se leapădă de El. Toma apare și în îndoială, și în mărturisire. Pavel spune limpede că a prigonit Biserica. 

Dumnezeu nu a construit Biserica din oameni care n-au greșit niciodată. A construit-o din oameni care au învățat să se întoarcă. Și aici vine punctul cel mai dureros al parabolei. Stăpânul spune: „îl voi trimite pe fiul meu, poate se vor rușina de el”. Și în câteva cuvinte Hristos ne spune toată drama mântuirii. Dumnezeu nu ne-a trimis doar porunci. Nu ne-a trimis doar profeți. Nu ne-a trimis doar reguli. La urmă L-a trimis pe Fiul. A trimis tot ce avea mai de preț. Iar Fiul intră în vie și oamenii spun: acesta este moștenitorul, să-l omorâm și moștenirea va fi a noastră. Și aici este nebunia omului: să creadă că poate păstra darurile lui Dumnezeu fără Dumnezeu. Să vrea viață fără Izvorul vieții. Să vrea familie fără fidelitate. Să vrea copii buni fără să le dea timp. Să vrea pace fără iertare. Să vrea Biserică fără pocăință. Să vrea Liturghie fără comuniune. Să vrea Înviere fără Cruce. Să vrea Rai fără Stăpânul Raiului. Și repet: o vie fără stăpân nu devine Rai. Devine locul în care fiecare vrea să fie stăpân. Și, de acolo, începe iadul dintre oameni. Pentru că atunci fiecare vrea să aibă ultimul cuvânt. În familie, fiecare vrea să câștige. În comunitate, fiecare vrea să aibă dreptate. În Biserică, fiecare vrea să se impună. Și când toți vor să fie stăpâni, nimeni nu mai slujește. O familie în care nimeni nu mai spune „iartă-mă” începe să devină o vie fără stăpân. O comunitate în care orgoliile sunt mai importante decât oamenii devine o vie fără stăpân. 

Un preot care începe să creadă că parohia există pentru imaginea lui riscă să transforme via Domnului în proprietate personală. Un părinte care decide fiecare detaliu al vieții copilului adult, în numele iubirii, poate ajunge să confunde iubirea cu controlul. Și noi trebuie să fim foarte atenți, pentru că posesia se poate îmbrăca frumos în cuvinte duhovnicești. Poți controla spunând că „îți pasă”. Poți umili spunând că „îl îndrepți”. Poți sufoca spunând că „îl protejezi”. De aceea, trebuie să ne întrebăm mereu: ceea ce fac îl apropie pe omul acesta de Dumnezeu sau îl face dependent de mine? Îl ajută să crească sau îl ține mic, ca să-mi confirme mie autoritatea? Asta este întrebarea. Și tot Evanghelia aceasta ne spune că Stăpânul vine după rod. Aici iarăși trebuie să fim atenți. Nu vine să vadă doar gardul. Gardul e bun. Rânduiala e bună. Tradiția e bună. Canoanele sunt importante. Disciplina duhovnicească este importantă. Dar via nu este sădită pentru gard. Este sădită pentru rod. Dacă gardul e impecabil și înăuntru nu mai există niciun strugure, ceva nu este în regulă. Dacă ținem toate rânduielile, dar nu mai avem milă, dacă știm toate posturile, dar ne mâncăm unii pe alții, dacă ne închinăm corect, dar nu ne mai vorbim în familie, dacă știm toate răspunsurile teologice, dar un om necăjit nu poate sta cinci minute lângă noi fără să se simtă judecat, atunci trebuie să ne întrebăm unde este rodul. Rodul unei parohii nu este numai o construcție frumoasă. Rodul unei familii nu este numai copilul cu diplomă. Rodul unei educații creștine nu este doar copilul care știe Tatăl nostru pe de rost. Rodul este omul care știe să nu calce peste cel slab. Omul care poate ierta. Omul care nu profită când nimeni nu-l vede. Omul care rămâne fidel când ar putea trăda. Omul care își păstrează inima înmuiată de drag într-o lume care îl învață să fie dur. Omul care, atunci când celălalt cade, nu se grăbește să-l împingă mai jos. Asta este roadă. Și poate că Dumnezeu ne întreabă mai puțin cât de impresionați au fost oamenii de noi și mai mult cât de multă iubire a rămas în urma noastră. 

Și aici responsabilitatea pastorală devine foarte concretă. Nu doar în altar. Nu doar la predică. Nu doar la cateheză. Uneori pastorația adevărată se face într-un hol de spital, când stai lângă un om și nu știi ce să-i spui, dar nu pleci. Uneori se face într-o bucătărie, când mama lasă telefonul și ascultă ce încearcă de două săptămâni să-i spună copilul. Uneori se face într-o mașină, când un tată spune: „Am greșit. Iartă-mă.” Uneori se face la o ușă la care bați, fără să știe nimeni. Uneori se face printr-un telefon dat unui om care n-a mai fost căutat de luni întregi. Uneori se face când refuzi să duci o bârfă mai departe. Uneori se face printr-o pâine pusă discret într-o sacoșă. Uneori se face noaptea, când spui în rugăciune numele cuiva care nu știe că te rogi pentru el. Acolo se lucrează via. Și poate că avem nevoie să ne întoarcem la această simplitate, pentru că ne place uneori să facem lucruri mari și uităm că Dumnezeu lucrează enorm prin gesturi mici făcute cu inimă curată. Nu toți suntem chemați să vorbim mulțimilor. Dar toți suntem chemați să nu-l lăsăm singur pe omul pe care Dumnezeu l-a pus lângă noi. 

Și vedeți, aceasta este marea speranță a pildei: ultimul cuvânt nu-l au lucrătorii răi. Ultimul cuvânt îl are Dumnezeu. Fiul este scos afară și ucis, dar tocmai Cel respins devine piatra din capul unghiului. Crucea pare înfrângere și devine biruință. Mormântul pare capăt și devine început. Și asta trebuie să știe orice părinte care plânge pentru copilul lui, orice preot care vede că nu-i iese tot ce și-a dorit, orice om care lucrează și pare că nu vede rod: tu nu ești Mântuitorul. Hristos este. Tu seamănă. Tu udă. Tu păzește. Tu roagă-te. Tu nu abandona. Dar nu uita că numai Dumnezeu poate da viață. Este foarte eliberator să înțelegi că nu trebuie să fii Mesia pentru cei din jurul tău. Mesia există deja. Tu trebuie doar să nu-L împiedici. Și poate că astăzi fiecare dintre noi ar trebui să plece din biserică cu o întrebare simplă: care este via pe care Dumnezeu mi-a dat-o mie? Pentru cine răspund? Pe cine am în grijă? Ce suflet mi-a pus Dumnezeu în cale? Poate este copilul meu. Poate este soțul meu. Poate este soția mea. Poate este un părinte bătrân. Poate este un om singur. Poate este o comunitate. Poate sunt niște elevi. Poate sunt niște bolnavi. Poate este propriul meu suflet. Și dacă este propriul suflet, să nu-l mai lăsăm în paragină. Pentru că și sufletul nostru este o vie. Dumnezeu a pus acolo dor după veșnicie. A pus acolo capacitatea de a iubi. A pus acolo conștiință. Ne-a dat Botezul. Ne-a dat Spovedania. Ne-a dat Euharistia. Ne-a dat Evanghelia. Ne-a dat timp. Ne-a dat oameni. Ne-a dat căderi din care puteam învăța și ridicări pentru care puteam mulțumi. Și într-o zi va veni după rod. Nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de rodul nostru, ci pentru că noi avem nevoie să devenim roditori. 

Omul care nu rodește se usucă pe dinăuntru, chiar dacă pe dinafară pare în regulă. De aceea să nu ne sperie responsabilitatea. Să ne sperie indiferența. Să ne sperie clipa în care nu ne mai pasă. Când nu ne mai doare copilul care se pierde. Când nu ne mai doare familia care se rupe. Când nu ne mai doare omul care pleacă de lângă Biserică. Când nu ne mai doare propriul păcat. Atunci via începe să se usuce. Dar câtă vreme încă ne doare, câtă vreme încă ne rugăm, câtă vreme încă putem spune „Doamne, ajută-mă să repar”, există speranță. Și poate că cea mai bună rugăciune pentru această duminică este aceasta: Doamne, via este a Ta. Oamenii sunt ai Tăi. Copiii sunt ai Tăi. Darurile sunt ale Tale. Timpul este al Tău. Eu sunt al Tău. 

Învață-mă să lucrez fără să-mi însușesc ceea ce Îți aparține. Învață-mă să iubesc fără să posed. Învață-mă să îndrum fără să zdrobesc. Învață-mă să mustru fără să umilesc. Învață-mă să spun adevărul fără să uit iubirea. Învață-mă să iert fără să transform adevărul în minciună. Învață-mă să fiu ferm fără să fiu crud și blând fără să fiu nepăsător. Învață-mă să nu uit că oamenii pe care mi i-ai încredințat sunt mai întâi ai Tăi. Și când vei veni după rod, să nu mă găsești certându-mă pentru proprietatea viei, ci lucrând în ea. Poate obosit. Poate cu mâinile zgâriate. Poate cu multe eșecuri. Poate cu multe lucruri pe care nu le-am făcut bine. Dar măcar cu inima întoarsă spre Tine. Pentru că, până la urmă, aceasta este responsabilitatea noastră: Dumnezeu ne-a pus în mâini ceva ce El iubește. Ne-a pus oameni. Și ne întreabă ce facem cu ei. Îi apropiem de El sau îi folosim pentru noi? Îi vindecăm sau îi rănim? Îi ridicăm sau îi apăsăm? Îi lăsăm mai liberi în Hristos sau mai dependenți de orgoliul nostru? Aici se joacă totul. 

O vie fără stăpân nu devine Rai. Dar o vie în care Stăpânul este primit, în care Fiul nu mai este scos afară, ci așezat în centru, poate începe să guste Raiul încă de aici. Raiul începe acolo unde omul nu mai spune „totul este al meu”, ci spune „totul este dar”. Începe într-o familie în care cineva are curajul să spună „iartă-mă”. Începe într-o parohie în care cel slab nu este făcut de rușine. Începe într-o inimă care renunță la răzbunare. Începe într-un preot care își amintește că este slujitor. Începe într-un părinte care își privește copilul nu ca pe o prelungire a lui, ci ca pe un suflet încredințat de Dumnezeu. Începe în clipa în care ne amintim că suntem lucrători și că Stăpânul este Dumnezeu. Și atunci via rodește. Nu pentru slava noastră, ci pentru slava Lui.