Cuvintele cele bune, din comoara cea bună a inimii ies. Iar dacă cineva nu-şi va curăţi inima sa de cuvintele cele rele, acela nu poate să grăiască bine de la sine. Că, măcar că i se pare lui a grăi ascultătorilor, cuvintele lui nu sunt primite, ci lepădate, fiindcă nu au darul Sfântului Duh. Deci, cel ce vrea ca să folosească cuiva prin cuvinte, să ceară mai întâi, de la Dumnezeu binecuvântare spre deschiderea gurii sale, precum şi Isaia grăieşte „Domnul mi-a dat mie limbă si învăţătură ca, adică, să ştiu vremea când se cade a grăi cuvântul.” Şi zice: „Ascultaţi-mă pe mine, ca să vieze întru bunătăţi sufletul vostru." Iar la Pilde zice: „Faguri de miere sunt cuvintele cele bune, iar dulceaţa lor este vindecarea sufletului. Și cel ce le-a cunoscut pe ele, cu lucrul este aflător de bunătăţi şi va iubi gurile celor ce grăiesc cuvinte bune. Că buzele cele dulci acopăr inima cea mâhnită." (...)

Iar, cela ce i se pare că a luat darul învăţăturii, să vorbească, dar cu smerită înţelepciune. Ca, zidindu-i pe alţii, pe sine să nu se osândească, adică, precum ca cel ce a ascuns talantul. Iar cel ce nu a luat un dar ca aceasta de la Dumnezeu, să tacă, deci, şi să nu scoată cuvânt deşert în inima sa, ca să nu audă vreodată acest cuvânt: „Iar păcătosului i-a zis lui Dumnezeu: „Pentru ce propovăduieşti poruncile Mele şi porţi legea Mea în gura ta, că tu urăşti aşezământul Meu și cuvintele Mele le nesocoteşti". Că omul cel bun, a zis Domnul, din comoara cea bună a inimii sale (adică din Duhul Sfânt) scoate cele bune. Întru Iisus Hristos Domnul nostru, a Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, p. 344)