„Dumnezeu cunoaşte inima celor care se roagă. Aşadar - va spune cineva - ce nevoie are Dumnezeu de cererea noastră? Nu ştie El de ce avem trebuinţă? Deci, ce nevoie (este) de cerere? Dumnezeu cunoaşte, întradevăr, ceea ce ne trebuie şi ne procură din belşug toate bunurile materiale, spre a ne bucura de ele, şi, fiindcă este bun, plouă şi peste cei buni şi peste cei nedrepţi şi face să răsară soarele Său şi peste cei răi şi peste cei buni, şi înainte ca să le cerem noi; totuşi, credinţa şi faptele virtuţii şi împărăţia cerurilor nu le vei primi dacă nu le vei cere cu osteneală şi cu multă stăruinţă. Pentru că se cuvine ca mai întâi să le doreşti şi după aceea să le ceri în mod sincer, cu credinţă şi răbdare, oferind toate puterile tale, şi în nici un caz să nu fii acuzat de conştiinţa proprie ca cerând fie cu neglijenţă, fie cu lenevie; şi atunci vei primi când va vrea Domnul; pentru că El ştie mai bine cele ce-ți sunt de folos. Şi poate pentru aceasta amână să împlinească cererea ta, gândind la sârguinţa ta către El, şi ca să cunoşti ce importanţă are darul lui Dumnezeu şi să păzeşti cu frică ce ţi s-a dat. Pentru că orice dobândeşte cineva cu trudă multă, se îngrijeşte ca să-l păzească, pentru ca nu cumva pierzându-l să piardă astfel şi osteneala lui mare, şi dispreţuind darul lui Dumnezeu să devină nevrednic de viaţa veşnică. Căci ce ar fi folosit Solomon dacă ar fi luat cu uşurinţă darul înţelepciunii şi l-ar fi pierdut?”

(Sfântul Vasile cel Mare, Constituțiile ascetice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, p. 9)