Pofta pentru mâncăruri bune este momeala celui viclean şi celui care nu o taie se prinde în cârligul vrăjmaşului şi după aceea este prăjit în propria sa grăsime de către trupul său aprins. Dimpotrivă, pofta pentru hrana duhovnicească taie inima de la cele pământeşti şi urcă sufletul la Ceruri, făcându-l să guste din hrana îngerilor.

Pe cei care nu-şi înfrânează inima lor de la dorinţele materiale, nu de la cele absolut necesare – aici nu încape cuvânt pentru dorinţele trupeşti – şi nu-şi adună mintea lor în inimă, ca să le dea împreunate lui Dumnezeu, ci le lasă nestăpânite, îndoită nefericire îi aşteaptă.

Când lipseşte trezvia lipseşte şi mintea din cap (este furată de aghiuţă) şi atunci noi rămânem numai cu trupul, fără minte, ca buştenii. Mai târziu însă, atunci când reuşim să ne adunăm mintea, ea este încărcată de gunoaie, pe care vicleanul le foloseşte ca surcele ca să ne aprindă foc în buştean (trup), după care el ne batjocoreşte şi saltă bucurându-se cu răutate. Ca să nu ni se răspândească mintea, trebuie să o obişnuim să absoarbă numele cel dulce al lui Iisus înlăuntrul inimii noastre, pentru ca să sporim duhovniceşte. Pentru că atunci când lipseşte mintea este ca şi cum ar lipsi stăpânul casei şi ea se năruieşte.

(Cuviosul Paisie Aghioritul,  Epistole, Editura Evanghelismos, pp. 148-149)