Bunătatea este rodul duhului; izvoarele ei sunt în adâncimile ființei noastre spirituale. De aici pornește sensul ei, de aici își capătă tăria ca stare interioară omenească. Omul bun este acela care se situează în centrul vieții și al lucrurilor, acela care cunoaște adevărul așa cum este, adică cunoaște pe Dumnezeu. Așezat și îndrumat fieresc, omul simte în el izvoare de bogăție și frumusețe nețărmurită. Orizontul său de viață are linia depărtărilor în cercul de lumină și rod al cerului.

Cum se înfățișează bunătatea? Cum o simțim aceia dintre noi care trăim sau o bănuim în semenul nostru? Bunătatea este o stare morală complexă, alcătuită din împletirea a mai multor sentimente. În felul ei de a se arăta, bunătatea apare în primul rând ca o bogăție, ca o plinătate. Omul bun este întreg, este plin. Bunătatea vine ca un val care inundă ființa noastră, ca un prisos de omenie. Ce face ca omul să aibă prin ea un cuprins atât de mare?

La temelia bunătății stă dragostea; ea are un izvor de dragoste. Centrul de radiere, sâmburele de creștere este dragostea. Nu poate fi cineva bun fără dragoste, pentru că ea este izvorul tuturor creațiilor și puterea întregii existențe.

Plinătatea pe care o găsim în bunătate vine în primul rând din dragoste. Dragostea ne dă putința să trăim dincolo de noi, să trăim în altul sau altceva, să cuprindem totul. Dragostea ne dă putința să pătrundem adâncimi și taine care altcum ne-ar rămâne pe veci închise. Răul este alungat, este topit prin forța sa pozitivă. Bunătatea vine cu dragostea și trăirea în duh. Bunătatea creată din focul dragostei îmbracă tot ce atinge cu o lumină odihnitoare.

Cu toate acestea, bunătatea nu se confundă cu dragostea. În această stare sunt cuprinse și alte elemente. Bunătatea încheagă într-un mănunchi dragostea, blândețea, mila și mângâierea; toate sunt topite aici și alcătuiesc o stare morală unitară.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 101-102)