- Părinte, mi-am adus aminte că odată m-aţi certat tare.

- Dacă va trebui, iarăşi te voi certa, ca să mergem cu toţii împreună în Rai. Acum voi lua măsuri mai drastice!... Ascultă, tipicul meu este ca mai întâi să-l fac pe celălalt să înţeleagă că este trebuincioasă certarea, şi după aceea îl cert. Oare nu fac bine? Deoarece cert pe cineva atunci când văd că face ceva grav, devin rău.

Dar ce să fac? Să-l odihnesc pe fiecare în patima sa, ca să fiu, chipurile, bun cu el şi după aceea să mergem împreună în iad? Niciodată nu mă mustră conştiinţa atunci când cert pe cineva sau îi fac observaţie, iar acela se mâhneşte, deoarece o fac din dragoste, pentru binele lui. Văd că nu îşi dă seama cât L-a rănit pe Hristos cu ceea ce a făcut şi de aceea îl cert. Pe mine mă doare, mă topesc în clipa aceea, dar nu mă mustră conştiinţa pentru că l-am mustrat. Dimpotrivă, mă pot chiar şi împărtăşi liniştit, fără să mă spovedesc. Şi simt înlăuntrul meu o mângâiere, o bucurie. Iar pentru mine mângâierea şi bucuria sunt mântuirea sufletului.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. III, Nevoință duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 310)