Incompatibil cu orice final, incongruent cu distrugerea și amuțirea, omul este total diferit de percepția comună, izvorâtă din sentimentul deloc eronat al trecerii existențiale întru altceva. Ceva deosebit, ceva așezat dincolo de percepția cotidiană a regresului până la dispariție. Ne înspăimântă perspectiva împlinirii prin apunere, iar acest lucru este firesc – întrucât nimic din ceea ce acumulăm fizic pe acest pământ nu ne pregătește cu adevărat pentru momentul despărțirii.

Suntem, adesea, diferiți de noi înșine, schimbători și înfricoșați, paradoxal, de schimbare, deplini în mirare și nedumeriți, în egală măsură, de locul unde ne poartă simpla, fireasca devenire. De ce am fi altfel în momentul plecării? Poate că așa se manifestă explicit strigătul materiei în pragul despărțirii de spirit. Sau poate că așa suntem noi alcătuiți, să fim luați prin surprindere de ceea ce știm că ne va aștepta încă din zorii existenței noastre efemere pe acest pământ.

Puține lucruri știm să prețuim cu adevărat. Și puține persoane. Dar ne-au învățat anii scurși parcă mult prea repede să ne iubim înaintașii, mai cu seamă pe aceia care au fost lângă noi, călăuzindu-ne pașii printre obstacolele așezate în drum de lumea care ne acceptă și ne suportă, nu ne iubește necondiționat și nu ne ocrotește fără un motiv clar definit. Desigur, poate nu am izbutit întotdeauna să le arătăm cât de mult îi prețuim pe cei care ne-au învățat să ne purtăm numele și chipul spre culmile existenței, însă tare ne-am dori ca ei, după plecare, să știe ce gol dureros a rămas în locul prezenței lor minunate.

M-am întrebat adesea ce nume poartă omul rămas orfan de bunici. Și în ce fel devine conștient că povețele acestora, așezate la loc de cinste în sufletul său, îl vor însoți pe calea rămasă de parcurs cu forța pe care numai iubirea oamenilor frumoși și dragi o are asupra noastră. Dar nu am știut niciodată răspunsul rațional, ci doar am intuit faptul că dragostea lor izbutește, cumva, dincolo de opreliștile zăvorâte în acum, să ne îndrume pe cărarea devenirii. Că vegherea lor duioasă ne aduce mult-căutata justificare a pașilor pe care îi mai avem de făcut înspre noi înșine, printr-un orizont dedicat depersonalizării, nu împlinirii întru sine. Este tare greu să fii bunic – mă gândesc, cu firava înțelepciune a maturității –, căci nu îți mai rămâne pentru altceva nici iubire, nici speranță, nici putere. Toate acestea sunt așezate, cu determinare blândă, în sufletul nepoților, iar răsplata este însăși lumina pe care o zărești, tot mai încețoșat, în privirea lor.

Cred, uneori, că ar trebui să ne fie dor de bunici încă din timpul vieții lor, să cheltuim din acest sentiment cu generozitate, până la deplina afecțiune, ca să îi mai împuținăm forța cu care erupe în noi târziu, mult prea târziu, abia când ei nu mai sunt lângă noi. Și mai cred că le suntem datori să trăim frumos, ca dragostea pe care au investit-o în noi să existe, mai departe, în sufletele copiilor și nepoților noștri, spre a-i călăuzi pe complexul, dar atât de scurtul parcurs al împlinirii. Căci bunicii nu mor, nu știu cum să moară, ci trăiesc mai departe, prin iubire, în fiecare gest, gând și realizare a nepoților. În lumina din privirea lor.