Mântuitorul descrie călătoria diferitelor trepte ale pocăinţei ca fiind fericiri. Că asta şi este. Noi toţi căutăm fericirea şi nici unul dintre noi – nici noi, nici strămoşii noştri – nu am ştiut s-o găsim până nu a venit Însuşi Dumnezeu, întrupat în firea omului, ca să ne arate – iarăşi un paradox de nedescris – cum spune Troparul pe care îl cântăm în fiecare Utrenie de Duminică. „Căci iată, a venit prin Cruce bucurie la toată lumea”. Bucuria aceasta este de presimţit – şi într-o zi de gustat. Slava Golgotei! Mielul lui Dumnezeu, Care „fără de durere”, „fără de mâhnire” a trăit pocăinţa noastră până la moarte, până la iad!

Dar iadul ce-a putut? N-a putut decât să nască înviere, şi El s-a făcut, cum spune Pavel, „întâiul născut din morţi”. Şi ne-a creat drum prin întunericul morţii către viaţă vecinică şi bucurie pe care „nimeni nu o poate lua de la noi”. Şi calea pe care ne-a arătat-o este calea Fericirilor. Dar paradox este fericirea dumnezeiască în viaţa aceasta, paradox pe care îl vom înţelege când vom trăi fericirea într-o măsură, şi într-o mai mare măsură în desăvârşirea noastră în veacul care vine.

(Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 77)