În timp ce se cântă la strană „Doamne, strigat-am către Tine” și „Să se îndrepteze”, preotul iese din Sfântul Altar și cădește întreaga Biserică și pe toți credincioșii adunați. Prin acest act liturgic nu se face doar amintirea Creației, ci și a vieții binecuvântate a primilor oameni în grădina Raiului, când Însuși Dumnezeu mergea prin mijlocul lor.

Ușile Împărătești, deschise din acest moment al Vecerniei, arată faptul că porțile Raiului erau la început deschise oamenilor. Închiderea acestora simbolizează înșelarea omului de către diavol și căderea lui în păcat prin încălcarea poruncii, a voii lui Dumnezeu. Ca urmare a căderii în păcat, omenirea a fost privată de viața binecuvântată din Rai, protopărinții noștri Adam și Eva fiind alungați, iar porțile Raiului fiind închise tuturor oamenilor până la biruirea morții și ridicarea blestemului de către Domnul nostru Iisus Hristos, prin Sfânta Sa Înviere.

Preotul, sau diaconul, iese din Sfântul Altar și stă înaintea Ușilor Împărătești închise, precum Adam care își plângea fapta neascultării înaintea porții ferecate a Raiului, cerând îndurare de la Dumnezeu. Prin rostirea Ecteniei mari, preotul invocă mila Lui Dumnezeu pentru a trimite în lume pacea Sa cea de sus, cerând mântuirea sufletelor credincioșilor. A doua cădire pe care o face preotul simbolizează și actualizează jertfele din Testamentul Vechi și rugăciunile aduse de către oameni înaintea lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor. Credincioșii prezenți la săvârșirea slujbei participă în mod activ la această jertfă, adusă de către preot, prin rugăciunea lor comună. De altfel, cădirea înseamnă sfinţirea materiei prin mireasma Duhului Sfânt, iar ridicarea fumului înmiresmat către Jertfelnicul cel mai presus de ceruri al Mântuitorului este coroborat duhovniceşte cu ridicarea rugăciunilor noastre către Hristos şi cu ridicarea mâinilor preoţilor către ceruri, în rugăciune.