Calea mântuirii e de pe pământ la Cer: ca a unora care ştim că de la Dumnezeu am ieşit, petrecem pe pământ o vreme şi iarăşi la Dumnezeu ne întoarcem şi lăsăm lumea. Aceasta este Calea mântuirii. Fericit cine se întoarce şi ajunge iar Acasă, rotunjind ocolul!

Pe o asemenea mărită Cale, nimeni nu poate merge singur de nu va veni în obştea Bisericii şi să fie dus de mână, de mâna nevăzută a Mântuitorului, prin Preoţi, ucenicii Săi văzuţi în fiecare rând de oameni. Deci, în calea Duhului, nu poţi merge fără ucenicie la duhovnic. Mulţimea ispitelor, vicleniile potrivnicului nevăzut, războindu-ne prin lucruri sau oamenii văzuţi, oricând ar putea scoate pe ucenicul Domnului din calea mântuirii şi să-l rătăcească, dacă duhovnicul n-ar avea meşteşugul, ştiinţa şi puterea de la Dumnezeu, ca să împrăştie şi mereu să strice lucrăturile potrivnicului. Pricepem prin urmare că ucenicul, sau credinciosul, e dator cu ascultarea din dragoste către duhovnicul său, căci fără darul acestuia e cu neputinţă izbăvirea de necazuri şi mântuirea. De aceea au zis Sfinţii, că cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească. Aceasta pentru că oricine, - luaţi aminte – care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor, sau gâlceava fărădelegilor, se va trezi, deodată, că i se ridică împotrivă trei vrăjmaşi unul după altul: lumea, trupul şi diavolul.

(Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca – Despre durerile oamenilor, vol. 1, Editura Credinţa strămoşească, 2012, pp. 27-28)