Călugăria este jertfă de moarte. Că mai târziu, prin ispita diavolului, acest călugăr ajunge să facă faptele lui de mai înainte, este altceva. Dar nimeni nu poa­te să intre acolo şi să judece, pentru că acesta este un legământ al nunţii dintre om şi Hristos. Este un legământ pe care îl face acest om păcătos cu Însuşi Hristos spre o viaţă viitoare. Pentru că ceea ce făgăduieşte el nu mai sunt de-acum din lumea aceasta: nici curăţia trupească, nici neagonisirea, nici tăierea voii, ci sunt ale vieţii îngereşti, ale vieţii viitoare. În această luptă, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, călugărul se ia la întrecere cu în­gerii. Sigur că el vede că nu este un în­ger, dar el merge. Merge ca un sinucigaş - merge la cruce, nădăjduind că va învia împreună cu Hristos.

Iată de ce noi nici nu trebuie să ne aruncăm aşa cu capul înainte în monahism, fără să ştim ce este acesta, pentru că el este, aşa cum spunea Sfântul Ambrozie de la Optina, cel mai minunat, dar şi cel mai greu lucru. Dacă oamenii ar şti câtă bucurie are un monah, toţi s-ar călugări, dar dacă ar şti ce durere, ce suferin­ţă are monahul, nu s-ar călugări nimeni.

Monahismul este o sabie cu două tăi­şuri, pe amândouă părţile ascuţite, şi cei care vrem s-o purtăm în teaca noastră trebuie mai înainte să ne verificăm trezvia şi îndemînarea, ca nu cumva, ţinând-o în beţia patimilor şi slăbănogirea voinţei noastre, să ne tăiem cu ea, făcându-ne răni pe care, mai târziu, poate cu greu le vom putea tămădui. (...)

Faptul că mulţi dintre monahi se desăvârşesc şi ajung la culmile cele mai înalte ale sfinţeniei este firesc să ne trezească admiraţia, dar, lăudându-i pe cei buni, nu trebuie să avem căderea de a-i desconsi­dera pe cei mai slabi, de vreme ce ei sunt oameni ca şi noi, dar care, cel puţin, au avut curajul nebun de a încerca.