Cămara sufletului meu nu e aerisită, iar Tu, o, minunate Duhule Sfinte baţi la uşă. Doar o clipă, până ce-mi voi curăţi cămara de duhurile sale necurate, şi apoi Îţi voi deschide uşa. Căci dacă aş fi deschis-o aşa cum era, Tu n-ai intra într-o cămară plină de miasme şi Te-ai îndepărta de uşa mea pentru totdeauna. Doar o clipă, Te implor, oaspetele meu Cel mai de seamă!

Ah, cum oare, spre ruşinea mea şi întristarea mea, acel unic moment se prelungeşte! Încă puţin şi întreaga mea viaţă pe pământ îşi va afla locul în acea clipă. Totuşi, Tu răbdător aştepţi la uşă şi îmi asculţi răsuflarea.

Oaspeţi neinvitaţi din mine sunt neruşinaţi, sunt obraznici şi s-au înmulţit nemăsurat. Dacă încerc să deschid o fereastră, ei îmi trag mâinile la spate. Dacă mă îndrept spre uşă spre a-Ţi simţi prezenţa Ta de viaţă dătătoare, ei îmi leagă picioarele. Ei mă leagă prin puterea obişnuinţei de duhoarea lor infectă, aşa încât mă tem de ceea ce este proaspăt, şi mă dau înapoi de la ceea ce este nou. Ah, dacă n-ar fi prea târziu ca să-Ţi deschid uşa!

Dar iată, chiar cu preţul acestei vieţi de rob, voi deschide larg toate ferestrele şi în numele Prea Curatei Fecioare şi al Fiului Ei voi alunga de la mine pe toţi stăpânii şi tiranii cei răutăcioşi ai sufletului meu. Iar când Tu vei intra, Tu îmi vei aduce cadravul la viaţă cu răsuflarea Ta de viaţă dătătoare, cu tăria Ta plină de tinereţe, cu roua Ta iubitoare.

(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, p. 51)