Lauda este un mare dușman al omului, deoarece poate arunca omul în mândrie, și din cauza mândriei acesta să-și piardă sufletul. „Muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decât untdelemnul, dar ele sunt săgeți”; „cu gura lor mă binecuvântau și cu inima lor mă blestemau” (Psalmul 54, 24; 61, 4), ne spune Prorocul David despre buzele viclene care pot rătăci sufletul nostru.

Însuși diavolul, în multe arătări ale sale, îl lăuda pe cel căruia i se arăta în chip de înger, iar dacă cel în cauză nu se smerea, căderea era mare. Săgeți și blesteme să fie pentru noi laudele, însă felul în care ne comportăm când le auzim poate fi diferit în funcție de gravitatea cazului. Astfel, putem să dăm un răspuns cu smerenie, când aceasta întrece măsura, dar putem și să nu răspundem nimic în alte cazuri, gândindu-ne, cu smerenie, că nici nu suntem în stare să dăm un răspuns potrivit și sigur, necrezând nici noi ceea ce spune cel care ne aduce laude.

În rest, faptele vorbesc, iar cuvintele sunt de prisos, iar ca să lauzi pe cineva în față, de multe ori este nepotrivit. Mai bine ar fi să certăm cu blândețe, iar după ce cel în cauză nu mai este, atunci să-i aducem cuvinte de laudă.

(Singhel Ioan Buliga, Provocările creștinului ortodox în zilele de astăzi, Editura Egumenița, Galați, 2012, p. 76)