„Mulțumită se cuvine Milostivului Dumnezeu, spunea un oarecare Sfânt Părinte, atunci când cuvintele unui om aduc folos altui om: amândoi sunt datori să dea mulțumită lui Dumnezeu.”

Dau mulțumită lui Dumnezeu, Care m-a ales ca unealtă spre mângâierea și hrănirea sufletului dumneavoastră. Prin scrisoarea dumneavoastră m-ați înviorat foarte mult: nădăjduiesc să văd în dumneavoastră noi reușite pe calea duhovnicească, ce duce la tot binele. Să nu vă speriați de întunericul, de pustia în care v-ați ridicat acum cu mintea și cu inima: între Egipt și pământul făgăduinței e întuneric și pustie, dar israeliteanul credincios și viteaz va vedea în scurtă vreme pământul făgăduinței, se va desfăta în scurtă vreme de bunătățile lui.

Prin Egipt se înțelege viața lumească, plină de griji și plăceri deșarte; prin pământul făgăduinței se înțelege viața duhovnicească, plină de mângâieri dumnezeiești. Întinderea care alcătuiește trecerea de la o viață la alta este pustia. Israeliteanul credincios este omul care s-a hotărât să-și închine viața slujirii lui Dumnezeu. Îmi pare rău de V.: puțin câte puțin, lumea îl „citește”. Aceasta este soarta tuturor celor ce poartă mască, fiindcă nu poți purta masca tot timpul! Uneori, masca îți este scoasă ori cade singură, iar privirilor li se dezvăluie chipul sufletului – și vai de el dacă este hâd și cu frumusețea măștii nu făcea decât să amăgească!

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 223-224)