Sfântul Teofan Pustnicul a răspuns la această întrebare în cadrul unei corespondențe cu o tânără dornică de a duce o viaţă duhovnicească. Ea percepea lumea că pe un loc în care “toată lumea se grăbeşte în toate sensurile ca într-un atac coleric, parcă în căutarea a ceva anume pe care nimeni nu apucă să-l prindă”. Iată ce povestea dumneaei: „Nu puteam identifica ceea ce-ar fi putut proveni din suflet... Este vorba de mângâieri goale, disponibilitatea de a face lucruri pentru alţii şi de asemenea o admiraţie reciprocă. Totul este superficial…. În spatele aparenței se ascunde un cu totul alt suflet. Ce comedie! Se leagă, se constrâng şi se chinuie unul pe celălalt, dar nici unul nu are voinţa sa proprie sau vreo libertate de vreun fel”.

Sfântul Teofan i-a confirmat observaţiile privind viaţa aceasta şi i-a răspuns citându-l pe Sfântul Macarie cel Mare: „Copiii şi tinerii au devenit asemenea grâului trecut prin sita acestui pământ, şi apoi împrăştiat printre visele/idealurile instabile ale acestei lumi, în mijlocul agitaţiei fără capăt legată de grijile pământeşti, de plăcerile şi de labirintul creat de lucrurile materiale. Diavolul scutură sufletele şi, cu ajutorul unei site, cu alte cuvinte a grijilor acestei lumi, împrăştie întreaga rasă umană păcătoasă”. Sfântul Macarie utilizează analogia agricolă cu o sită, în care grâul este aruncat, pentru a ne arăta cum grijile noastre pământeşti, dorinţele noastre, fac acelaşi lucru cu noi, ne aruncă la voia întâmplării. Noi suntem proiectaţi de dorinţele noastre trupeşti şi gândurile noastre împrăştiate, asemenea graului cernut prin sită. În mod constant ne găsim în mişcare, prinşi într-un iureş incert.

Mai puţin contează cum disimulam aceste dorinţe, în spatele lor se ascunde egoismul, care manipulează. Scopul este unul viclean... toată lumea se închide în propria sa cochilie, incapabili de a răspândi cea mai mică căldură. Acesta este felul vieţuirii pe pământ, ca seminţele solitare. Câteodată ne găsim într-o stare de bine lumesc, dar aceasta se transformă curând într-o dezamăgire. Atunci ce ar trebui să facem?

Este imposibil să fugim de toată lumea, dar să ne împotrivim atât cât se poate intrării în cercul vicios al vieţii mondene. Când ne atrage împotriva dorinţei noastre, să ne comportăm ca şi cum n-am fi acolo, să privim, dar să nu fim atenţi, să ascultăm, dar să rămânem surzi. Să fim simpli şi sinceri, dar să ne protejăm în faţă ispitelor.

Pentru a ne evalua activităţile trebuie să le recunoaştem aspectele variabile şi faptul că toate acestea se afla într-o continuă mişcare. Ca oameni, avem necesităţi trupeşti, fiziologice, care trebuiesc satisfăcute; mai există de asemenea puteri ale sufletului, inteligența care analizează în mod continuu, voinţa care vrea să aleagă în mod liber, şi inima noastră care caută armonia, pe scurt sufletul nostru care tinde spre ce e bun şi frumos. Când doar o mică parte din energiile noastre este în mişcare şi doar un număr mic din nevoile noastre este satisfăcut, nu putem vorbi de o viaţă deplină. Totul funcţionează împreună, ca un întreg.

Toate aspectele fiinţei noastre trebuie luate în considerare în cadrul activităţilor de zi cu zi. Analizaţi-vă activităţile şi evaluați felul în care sunt implicate trupul şi sufletul. Cumva activitatea respectivă asigura satisfacerea necesităţilor trupeşti în mod adecvat, fără excese, ci doar la nivelul necesar unei stări de bine normale? Reuşiţi să vă menţineţi mintea limpede, adunată, controlându-vă gândurile astfel încât să obţineţi cel mai înalt nivel de înţelegere? Cumva voinţa voastră lucrează în sensul autolimitarii cu privire la plăcerile excesive, iar inima voastră se găseşte într-o stare de calm şi armonie? În sfârşit, vă aflaţi într-o stare continua de prezenţă în raport cu tot ceea ce faceţi astfel încât orice activitate întreprindeţi, să fie făcută după voia plăcută a lui Dumnezeu? Dacă ceva din cele ale fiinţei voastre vine în contradicţie cu aceasta, puteţi spune despre acea activitate că nu e potrivită pentru o viaţă duhovnicească.