În vremurile de demult un părinte, care se distingea prin sfințenia vieții și prin cunoașterea sufletului omenesc, i-a dat următoarea poruncă ucenicului său: „Să scoți din rădăcină acest copac”! Și i-a arătat un copăcel tânăr, un curmal, care apucase însă să prindă rădacini foarte puternice și adânci. Făcând ascultare de duhovnicul său, ucenicul încercă să ducă la îndeplinire această poruncă, însă, cu toate eforturile depuse, nu reuși să facă nimic. „Părinte”, îi spuse, „ceea ce mi-ați cerut să fac depășește cu mult puterile mele!”. Atunci părintele îi arătă un alt copăcel, cu mult mai mic și mai firav, pe care ucenicul reuși să îl smulgă din pământ de la prima încercare, fără a depune prea mare efort. Vedem așadar, că nimic nu a reușit ucenicul față de copacul care apucase să prindă rădăcini puternice și, că fără nicio greutate, a smuls copăcelul abia răsărit. Făcând o legătura între povestirea aceasta și educația copiilor, am putea spune că, de multe ori, părinții rămân aproape neputincioși în a schimba comportamentul copiilor mai mari de vârstă, dacă nu au început să se ocupe de educația lor încă din fragedă pruncie. Spune și un proverb: „Ceea ce înveți de mic, nu uiți până la bătranețe!”. Iar înțeleptul Sirah învață: „Ai feciori? Învață-i pe ei și încovoaie din pruncie grumazul lor” (Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah „Ecclesiasticul” 7,24).

Puțini sunt acei părinți care ar putea fi lăudați pentru acordarea unei educații corecte copiilor lor. Uneori se întâmplă chiar, ca anumiți părinți, care sunt ei înșiși foarte buni și evlavioși, să aibă copii cu un caracter rău, absolut diferit de al lor. Una dintre cauzele de bază ale acestui fenomen, trebuie căutată în însăși educația pe care aceștia o oferă. Se întâmplă așadar, ca aceștia să nu se îngrijească îndeajuns de educația religios-morală a copiilor lor, sau să fie atât de orbiți de o exagerată iubire părintească, încât să nu vadă și să recunoască în aceștia nimic rău. Refuză să ia aminte la observațiile bine intenționate ale celor din jur, nu iau în seamă sfaturile lor și contestă cu putere adevărul celor constatate. Și abia când problemele copiilor lor devin insuportabile, încep să se gândească la modul de îndreptare al fiicei sau al fiului lor. Abia atunci fac apel la educație. De multe ori însă, se întâmplă să fie deja prea târziu.

De aceea consider necesar să va explic, de ce educația copiilor trebuie începută încă de la cea mai fragedă vârstă. Vă este tuturor cunoscut, cât de repede se dezvoltă o samânță aflată sub pământ. Factorii care contribuie la dezvoltarea ei încep imediat să își facă simțită influența. Căldura și umiditatea trezesc tânărul vlăstar în pământ, care începe încet-încet să urce către suprafață.

Același lucru se întâmplă și cu copilașul care, asemenea seminței, vine în această lume și crește neîncetat. Este cunoscut faptul că firea umană se dezvoltă cel mai repede, din toate punctele de vedere, mai ales la vârsta copilăriei. Tot acum are nevoie și de cea mai mare îngrijire și atenție. Dezvoltarea trupească are loc repede și continuu, în vreme ce și mai repede înaintează cea sufletească. Copilul începe să vorbească, să înțeleagă primele lucruri, să gândească, să judece. Voința sa se întărește și învață încet-încet să acționeze de la sine. Mintea sa se îmbogățește cu înțelegerea obiectelor care îl înconjoară, în vreme ce, împreuna cu acestea, începe să înțeleagă și câte ceva despre existența lui Dumnezeu. Începe să își puna problema destinației sale în această lume și învață să facă diferența între bine și rău. Înlăuntrul său se trezește conștiința. Începe să conștientizeze iubirea și antipatia, apar sentimentele de rușine și de onoare. Pentru ca toate aceste puteri, care îl ridică pe om către asemănarea cu Dumnezeu, să se dezvolte asa cum trebuie, părinții sunt datori să urmărească cu mare atenție dezvoltarea morală a copilului lor.